Mergând la slujbele Bisericii ați auzit adesea formule de laudă adesate lui Dumnezeu: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor, amin” sau “Că a ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, sau “Că tu ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și multe altele.
Rugăciunile Bisericii sunt caracterizate de trei aspecte: lauda adusă lui Dumnezeu, mulțumirea pentru toate câte ne-a dat și cererea celor trebuincioase sufletului și trupului. Întrebarea vine firesc în minte noastră: De ce Dumnezeu, care ne învață smerenia, își dorește ca noi să-l lăudăm? De ce nu se smerește și El, neacceptând laudele.
În primul rând toți știm că lauda de sine nu miroase a bine și cel ce se laudă are de fapt o slăbiciune, are o problemă sufletească. Mai știm și că adesea lauda celor din jur o simțim ca pe o insultă sau ca pe un atac personal, prin urmare mândria nu face rău doar celui ce se îngâmfă ci și aproapelui său.
Dovada iubirii supreme este chiar întruparea Lui ca om
Pe aceste considerente dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar cere laude înseamnă că ar avea o problemă, ar avea o slăbiciune. Ori noi știm că Dumnezeu este Sfânt, atotputernic, atotînțelept, nemărginit, necuprins de răutate, și nici o slăbiciune nu se află în El. Dacă ar avea o slăbiciune ar fi un Dumnezeu limitat, constrâns de ceva exterior Lui, și prin urmare n-ar fi total independent, n-ar exista prin Sine ci ar depinde de ceva sau de Cineva. De fapt n-ar fi dumnezeu ci ar trebuie să existe Altcineva mai puternic decât El care să nu fie constrâns de nimeni și nimic… un alt Dumnezeu. Și ajungem iarăși la ipoteza existenței unui Dumnezeu Sfânt, fără nici o slăbiciune.
A doua problemă ar fi că dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar vrea laude de la noi, atunci ar face rău celor din jur, care s-ar simți jigniți sau minimalizați. Ori noi știm că Dumnezeu este iubire și arată acest lucru secunde de secundă în viața fiecărui om. Cum ar putea El face rău cuiva? Dovada iubirii supreme este chiar întruparea Lui ca om și acceptul de a îndura jignirile și bătăile oamenilor pe cruce. Un Dumnezeu neiubitor i-ar fi omorât pe toți vrăjmașii Lui într-o secundă, n-ar fi răbdat așa de multe înjoseli.
Slava (lauda) pe care o aducem noi lui Dumnezeu în Biserici și în casele noastre nu este asemenea laudei pe care noi oamenii ne-o aducem între noi. Sfânta Scriptură ne dă foarte multe răspunsuri în această privință. O simplă căutare a cuvântului „slava” scoate la iveală zeci de versete care ne pot lămuri pe deplin în privința înțelesului acestui termen.
Ce este slava lui Dumnezeu?
Haideți se vedem ce ne spune Vechiul Testament: Slava este atotputernicia lui Dumnezeu, împotriva căruia nici cel mai puternic împărat din lumea aceasta nu-i poate sta împotrivă (Ieșire 14:4). Slava Domnului este puterea de a face minuni, de a trece peste legile Creației. Dumnezeu are putere să facă orice, oricum, oricând, oriunde (Ieșire 16:7 ). Slava Domnului este lumină și strălucire, Dumnezeu fiind cunoscut astfel ca unic Creator și Proniator (purtător de grijă) al întregului Univers (Ieșire 16:10). Unii vor reuși să vadă slava Lui Dumnezeu și să nu moară… probabil cei cu viață sfântă, cei care au pe Duhul lui Dumnezeu în ei (Ieșire 19:21). Slava lui Dumnezeu e una nematerială, e o energie ce izvorăște din Sfânta Treime, e rază din lumină necreată (Ieșire 24:16-17). Slava lui Dumnezeu este puterea sfințitoare care hirotonește preoții și târnosește cortul adunării (sfințește locașul de cult). Slava lui Dumnezeu devine astfel energie sfințitoare și vindecătoare pentru omul căzut, care a pierdut slava (Harul M dumneziesc) primită de Adam la începutul lumii (Ieșire 29:43-44).
(sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro/intrebari-incomode/18825-de-ce-vrea-dumnezeu-slava-si-lauda.html)
