Dacă Dumnezeu este bun, de ce există atât rău în lume?

Aceasta este una din întrebările pe care le primim de multe ori de la persoane mai sceptice în ale credinței în Dumnezeu, sau de la cei care nu trec prea des pragul bisericii. Dacă Dumnezeu există de ce nu pune capăt relelor? Dacă Dumnezeu este atotputernic de ce nu are El puterea să așeze lucrurile în așa fel încât nimeni să nu mai sufere?
Aș vrea să vă răspund la întrebarea aceasta apelând la ce mi se-ntâmplă mie, ca tată, în relație cu fetița mea Sofia care are aproape doi ani. De multe ori e bine să raportăm relația noastră cu Dumnezeu la relația noastră cu părinții, pentru a înțelege mai ușor ce ni se-ntâmplă.
Sofia e la vârsta la care merge foarte bine, aleargă chiar, se cațără peste tot, vorbește, trage tot ce prinde, desface, demontează, explorează cam tot ce e în casă și-n jurul ei.
Mustrarea
De multe ori se-ntâmplă ca, in joaca ei, să cadă sau se lovească și tocmai de aceea trebuie să stau lângă ea mai tot timpul. Sofia e puțin cam alintată și are și o personalitate care se accentuează de la zi la zi, și din acest motiv, eu și ea, ajungem să ne “certăm”. Ea vrea să se urce pe scaun să ajungă la geam, vrea să se cațere pe mobilă, vrea să pună mâna la aragaz, sau să se joace cu priza, să stea cu mâinile în apă la chiuvetă, etc.
O cert și-i zic să nu facă așa că altfel va face “bubița”. Ea se oprește puțin, mă ascultă și după câteva clipe încearcă iar. O cert din nou. Ea iar se oprește puțin rușinată, mă ascultă cu atenție, și iar încearcă. Pentru că de cuvânt nu înțelege o pedepsesc, și accentuez încă odată că nu are voie acolo, căci altfel va păți ceva rău. De abia acum mustrarea mea își face efectul… deși se-ntâmplă câteodată, ca și după asta să nu-i fie frică și să-ncerce iar. Așa am înțeles eu că ea nu conștientizează pericolul căruia se expune, chiar dacă mă chinui să i-l explic.
Nu vreau să facă binele forțat de ochii mei
Uneori însă eu e prea târziu s-o mai ajut și atunci cade, se lovește, se rănește singură, și-ncepe să plângă. Pune degețelul pe furiș pe oala fierbinte de pe aragaz și se frige și atunci înțelege cu adevărat când eu și mama îi spunem că acolo este “uf” și ea nu are voie. Acolo unde s-a rănit ține minte și nu mai are curajul să se joace, ba chiar zice singurică: “nu nu nu ….!” și apoi se-ndepărtează.
O iubesc tare mult pe Sofia, și-i vreau tot binele din lume, și aș dori să nu sufere niciodată, dar totuși nu pot sta cu gura pe ea mereu, nu pot s-o mustru în fiecare secundă. Vreau ca ea să facă ceea ce trebuie, nu pentru că i-am zis eu, ci pentru că a conștientizat că acel lucru îi va face rău acum sau mai târziu. Nu vreau să facă binele forțat de ochii mei, iar atunci când e singură să facă rău. Vreau ca pe baza experienței pe care a dobândit-o până acum jucându-se, pe baza sfaturilor pe care i le-am dat până acum și cu ajutorul meu să reușească să se ferească de rău și să facă mereu binele, și să aibă o viață frumoasă.
Astfel întrebarea din titlu raportată la relația mea cu Sofia ar suna așa: “Dacă eu ca tată exist, atunci de ce Sofia greșește?” Dacă Sofia greșește asta nu înseamnă că eu vreau să greșească, sau că eu nu exist, ci doar că vreau ca ea să învețe să facă binele de bună voie.
Fără îndoială Dumnezeu are un plan
La fel este și în relația noastră cu Dumnezeu. El vrea ca noi să facem numai lucruri bune, și ne dă ajutorul Lui pentru asta, dar nu ne poate constrânge, pentru că altfel ne-ar anula pe noi ca persoane, ne-ar transforma în niște roboței care răspund la comenzi, sau în niște sclavi care fac binele forțat și nu din propria conștiință. Deși ne-ar putea feri mereu de suferință, uneori Dumnezeu ne lasă să cădem și să ne rănim, ca să înțelegem din propria experiență că încălcarea voii Lui aduce suferința atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru. Permite Dumnezeu suferință în viața noastră ca să vedem că păcatul (o alegere greșită a voii noastre) ne chinuiește și mai mult, în loc să ne bucure.
Dar trebuie să facem o precizare clară: Dumnezeu permite ca noi să suferim parțial și nu așa cum păcatele noastre ar fi trebuit să aibă efect asupra noastră. Pe de o parte ne dăm seama de ce Dumnezeu acceptă suferința în lume, dar pe de altă parte nu înțelegem tot planul Lui.
Fără îndoială Dumnezeu are un plan. Atâta timp cât Dumnezeu știe totul, El nu este surprins de prezența în lume a păcatului și a răului, care aduc atâta suferință. Dar dacă Dumnezeu știe tot din veșnicie atunci El e perfect capabil să folosească suferința în lume pentru a-și duce la capăt planul de mântuire. Cel mai bun și mai simplu exemplu este Hristos, care a suferit în mâna unor oameni răi. Prin suferința Lui pe cruce și prin înviere noi avem certitudinea biruinței asupra morții.
Răul pornește în primul rând din gând
A fost planul lui Dumnezeu din eternitate pentru ca Hristos să moară pentru păcatele noastre, deși a fost răstignit de niște oameni ca noi. Asta înseamnă că Dumnezeu a inclus în planul său de mântuire răul și suferința ca o realitate pentru a-și putea îndeplini voința. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul răului, ci doar că El este mai presus de toate și poate folosi inclusiv suferința pentru a împlini un bine și mai mare.
Dacă Dumnezeu trebuie să oprească răul din lume atunci El trebuie să pună capăt la tot răul. Asta înseamnă că ucigașul trebuie oprit să omoare iar hoțul trebuie oprit să fure. Dar răul pornește în primul rând din gând și atunci ar înseamnă ca Dumnezeu să ne oprească să și gândim cu păcat. Astfel pentru ca Dumnezeu să oprească răul și suferința înseamnă ca El să elimine abilitatea oamenilor de a alege și de a face ceea ce vor. Deci dacă Dumnezeu ar opri tot răul, am mai fi noi liberi?
Iată pe scurt de ce permite Dumnezeu ca noi să suferim:
Dumnezeu acceptă ca răul să se-ntâmple din motive pe care parțial le știm și pe de altă parte nu le înțelegem deplin.
El se folosește de suferință ca să-i învețe și să-i disciplineze pe oameni.
Dacă Dumnezeu ar alege să nu mai existe suferință în lume, atunci ar elimina puterea oamenilor de a alege conform voii și firii lor, și astfel iar degrada sau minimaliza, neavând încredere în ei că la un moment dat vor putea face singuri binele.
El permite suferința pentru a putea împiedica suferințe viitoare și mai mari.
Suferința e o consecință a păcatului iar păcatul este o alegere a voii noastre libere.
Suferința acționează ca un avertisment pentru cei care vor să mai facă rău în viitor.
Suferința provenită din faptele noastre rele arată cât de bune sunt poruncile lui Dumnezeu, daca le respectam.
Suferința ne dezlipește de trup și ne ridică cu mintea la Dumnezeu. Ne amintește că suntem la fel de materiali ca lumea creată și la fel de duhovnicești ca Dumnezeu Cel necreat.
Suferința ne aduce aminte de moarte, moartea de împărăția cerurilor, împărăția cerurilor de păcatele noastre, iar păcatele ne îndeamnă la pocăință, și pocăința ne-ndeamnă la schimbare și la fapte bune.
Suferința ne aduce aminte că singuri nu putem face nimic ci numai împreună cu ceilalți și cu Dumnezeu.
(sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro)