Bombă.Un musulman dă buzna într-o sală de conferințe. – Ce cauți dumneata aici? îl întreabă președintele. – Vreau să fac un anunț important! răspunse el. – E chiar atât de important ca să merite să ne deranjezi în timpul ședinței?! – E foarte important, zise musulmanul. Chiar am o știre ”bombă”, aș putea spune!…
Credință.”Iubito mai cred,/ în a vocalei transparență/ De-aceea când vin/ Vin îmbarcat în diligență/ De-aceea pipa mea arzând/ E-un demodat crâmpei de nai/ Si când mă plimb pe la oraș/ Salut tramvaiele cu cai/ Bastonul meu este pictat/ Iubito, cu aripi de fluturi/ De-aceea nu te sfătuiesc/ Covoarele cu el să scuturi/ Sub fracul imperfect și lung/ Iubito, n-ai de ce te teme/ Port noaptea un fantastic rug/ Și un buchet de anateme/ Jobenul are bord pictat/ De-un muribund din Montparnasse/ Și e un fel de testament/ De-aceea nu pot să ți-l las/ Cam dandy sunt, cam fistichiu/ Cam filfizon de trei parale/ Dar eu am învățat să zboare/ Aripa mâinii dumitale.” (Lucian Avramescu).
Căsătorie.Pentru bărbat, căsătoria e ca o grefă: sau prinde bine sau e mortală! (Un medic).
Emil Brumaru. Andrei Pleșu: „S-a scris destul și dulceag despre utopia omului-înger. Emil Brumaru preferă blasfemia îngerului-om. Dar e oare vorba, într-adevăr, de o blasfemie? Poate poetul, care nu gândește în concepte, ci «în fluturi», să facă vreun rău purității? Poate fi «nerușinată» pasiunea sa pentru lumea creată, în speță pentru jumătatea feminină a creației, câtă vreme ea culminează în bucurie supra-mundană, venerație și simț al miracolului? Poate harul să fie vulgar? Versurile lui Emil Brumaru îmi dau, întotdeauna, o tonică certitudine: certitudinea că trupul, cu splendorile și mizeriile lui, e făcut, împreună cu lumea însăși, să fie salvat prin frumusețe; cu alte cuvinte, că trupul e îngăduit, mai mult decât credem, de oștirile cerești. Nu știu dacă Emil Brumaru va ajunge în Rai, dar sunt sigur că i se va da voie să contemple, ca expert, voluptățile lui, fie și privind pe gaura cheii…“ P.S. Un text minunat! Poveste.”Aplecată de mijloc, cotrobăia după cleni, /iar sânii-i se înecau în răstoace/ doar ochii și i-a răsucit, vicleni/ ca niște solzi argentuind încoace…/Departe de lume, îngropați în hait,/din ape nu mai voiam a renaște, /încleștați, amândoi, în vuiet, în val,/…iubirea părea că ne paște.” (Aurel Șorobetea).
Rea(de plată). ”Ea vine de la moară;/Și jos, în ulicioră,/Punându-și sacul, iacă/Nu-l poate ridica./– Ți-l duc eu! – Cum? – Pe plată!/Iar ea, cuminte fată,/Se și-nvoiește-ndată./De ce ar zice ba?/Eu plec cu sacu-n spate./La calea jumătate,/Cer plata, trei săruturi./Dar uite felul ei;/Stă-n drum și să socoate/Și-mi spune câte toate:/Că-s scump, că ea nu poate,/Că prea sunt multe trei!/Cu două, se-nvoiește,/Iar unul mi-l plătește;/Cu altul să-mi rămâie/Datoare pe-nserat./Dar n-am să-l văd cât veacul!/Și iată-mă, săracul,/Să-i duc o poștie sacul/Pe-un singur sărutat!” (George Coșbuc, ”Rea de plată”).
Aviară.De la un an la zece ani, femeia este o pasăre-muscă. De la zece la cincisprezece, o rândunică. De la cincisprezece la douăzeci, e pasărea paradisului. De la douăzeci la douăzeci și cinci, o turturea. De la douăzeci și cinci la treizeci, o porumbiță. De la treizeci la patruzeci, un papagal. Și dincolo de patruzeci, ea devine…o cucuvea. (Buffon, marele savant naturalist). Rugăciune. ”Iată rugăciunea unei cunoscute femei de lume: „Dumnezeule, fă ca bărbatul meu să câștige azi mai multe parale. Fă ca el să fie ceva mai prost azi decât ieri, să fie blajin ca un contribuabil și orb ca un judecător de instrucție. Fă, Doamne, astfel încât croitoreasa mea să execute reușit rochia mea albastră…și ca amantul meu să nu întârzie, azi, la întâlnire! Amin!” (Balzac). De-ale lui Casanova… ”Femeile fericite, ca și popoarele fericite, nu au istorie! Și nici memorie.” . ”Pentru a fi un seducător, nu e nevoie să fi iubit multe femei. E destul să fii nenorocit și singur” . ”O femeie care nu mai e iubită, nu rămâne interesantă decât prin suferință. ”Prin contrast cu bărbatul, femeia e foarte rar conștientă cu adevărat de suferința pe care o pricinuiește.”. ”Femeile care ne iubesc, ne iartă totul. Dar, din ziua când nu ne mai iubesc, ne reproșează, cu o memorie excesiv de vie și de violentă, tot ce ne-au iertat cândva.”. ”Unele rochii îndrăznețe nu pot înlocui, la anumite femei, lipsa lor de curaj.”.
Expresii”A merge după el” (A se căsători; formă veche, de pe vremea când femeia îl însoțea pe bărbat mergând numai în urma lui, la doi pași, puțin lateral, ca respect pentru capul familiei). ”A se ține de cineva” (Cu scop de căsătorie. Subiectul activ este de obicei femeia). ”A trage de mânecă” (A insista pentru căsătorie: „Doar nu te-am tras eu de mânecă!”). ”A se lega la cap fără să-l doară” (A face o căsătorie nereușită.) ”Îngeraș căzut din rai,/Piei Satană, că te tai!” (Se referă la contradicția dintre frumusețea unei femei și firea ei ticăloasă). (Gh. Pața, ”Folclor licențios”).
Trist (dar adevărat).” Se întâmplă destul de des ca un bărbat să-și părăsească femeia, care nu are un alt cusur decât că este a lui, pentru a trăi cu o altă femeie, care nu are nici un alt merit decât acela de a fi fost… a tuturor.” (Internet). P.S. Este o ilustrare a ”crizei bărbatului la andropauză”…Eu, unul, nu i-am înțeles pe bărbații ăștia.. Cred – asta vreau să zic – că de vină e educația- lipsa de educație – despre sex…Tot văd multe asemenea cupluri ”nepotrivite”. Un tip de 72 de ani s-a spânzurat, recent, în camera partidului. (De ce la partid? Ok, asta e o altă întrebare).