Dacă dragoste nu e… (25) Adam și Eva

Adam și Eva.(Postfață la cartea mea, ”Dicționar amoros”, 2014). Am așezat pe ultima copertă a cărții mele o veche fotografie. În alb și negru, precum viața. Un El și o Ea. Niște anonimi, desigur. Ori, poate, Adam și Eva, așezați la o masă, într-o grădină. Care ar putea fi Paradisul. Cel dinainte, ori mai degrabă cel de după păcatul originar, deoarece, odată cu inocența, cele două personaje imortalizate pierduseră, prin veșminte, puritatea, protecția nudității edenice. Dar cadrul ar putea reprezenta și Purgatoriul, adică poarta infernului incipient în care ne trimite, pe fiecare om, finalul oricărei iubiri. Chenarul îngust al imaginii nu le dezvăluie fețele, sentimentele. Însă trupul ne este mai sincer, mai neînvățat să disimuleze, să mintă, decât ne sunt chipurile ori cuvintele… Cei doi se priveau, bănuiesc, în acele clipe trecătoare, nedatate, devenite eterne prin declicul aparatului fotografic. Bărbatul își întorsese scaunul spre cel al femeii. Care și-a rotit doar, cu eleganță specifică, trupul frumos, tânăr, spre acesta. Cochetărie feminină? Prudență? Mândrie? Sau, dimpotrivă, nerăbdare, frison, dorință? Genunchii celor doi s-au căutat, discret și se ating strâns, intim. O fi preludiul contopirii visate? Ori, din contra, sărutul de rămas bun? Numai cei doi știu, și e firesc să fie, să rămână așa. Gambele strâns alăturate ale femeii îi trădează tensiunea, încordarea, implicarea. Bucuria iubirii împlinite ori, poate, dimpotrivă… amânare, teamă de „gura lumii mereu slobodă”? Nu vom ști niciodată. Eu prefer să-mi imaginez în implicarea, atingerea femeii: bucuria și nu frica, nădejdea, încrederea și nu temerea de a nu fi – implacabil!? – abandonată, uitată. Palma bărbatului (iarăși, mă întreb: ezitantă, încă timidă, sau poate deja resemnată, retractilă, căutând fuga, evadarea, uitarea mângâierilor acum refuzate?) adastă, cuminte, inofensivă, pe propriul său genunchi. Cred că de aici încolo, orice interpretare, citire a acestei imagini mi se pare permisă, validă, posibilă, fertilă. Un singur adevăr este evident: e vorba aici de Dragoste, cu majuscule! Cea minunată, vitală, inefabilă, dar și, adesea, amnezică, nedreaptă, trădătoare. Adică despre memorie și uitare, despre credință și infidelitate, despre dorință și (ne?)împlinire. Ori despre Rai și Iad, îngemănate adesea în cuprinsul, în durata, fragilă, a fiecărei iubiri omenești. Ei bine, despre toate acestea am încercat să vă povestesc, după priceperea mea, în cuprinsul acestei cărți.
Fier.Ultimul studiu medical la nivel național: la rezultatul analizelor, medicii au constatat că tot mai multe persoane de etnie rromă suferă din cauza lipsei de fier.
Iubire. ”Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce și-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, și iartă-mi astă iubire. Și dacă nu mă poți iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colțul meu și înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopții. Cu amândouă mâinile acoperi-voi rușinea ochilor mei. Întoarce-ți fața de la mine, dragul meu drag, și iartă-mi astă durere. Și dacă mă iubești, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălțată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, și când, ca o zeiță, îmi închin ție darurile mele, primește-mi mândria, dragul meu, și iartă-mi fericirea.” (Rabindranath Tagore, ”Te iubesc, dragul meu”)
Diferență. Care este diferența între un pesimist și un optimist? Pesimistul este un optimist cu experiență, iar optimistul, un pesimist bine educat.
Abstinență (eternă). Doi bețivi la înmormântarea unui amic, stăteau tăcuți și triști lângă sicriu. Unul dintre ei, privindu-l pe răposat, zice: – Incredibil, ce bine arată, săracu’, Nelu! – Normal, – zice celălalt – că doar n-a mai băut de miercuri…
Concubinaj.Nici o lege – scrie Elizabeth Abbott în „Istoria amantelor” – nu a putut vreodată eradica eficient, radical, concubinajul, și asta de când cultura greco-romană a acceptat pe scară largă infidelitatea bărbatului în căsătorie. Sfântul Augustin, care a trăit peste un deceniu cu iubita sa concubină și fiul acesteia, a justificat concubinajul, explicând că altfel bărbatul ar fi ajuns să seducă nevestele altora sau să apeleze la prostituate. Din moment ce bărbații erau incapabili de monogamie, concubinajul reprezenta o anexă esențială – și acceptată tacit – a mariajului.
Elogiu.”Bogată-i camera în care trupul tău își lasă / Coapsele-n albele-i movile de mătase, / Și își frământă sânii ce-o furnică, / Și cârlionții-n aer și-i ridică, / Lin răsfirându-i, zbuciumându-i dulce / În clipele cu tăvăleli năuce, / Când îngerii își pierd roua prin perne / Și-àripile alături ți le-așterne, / Spre alintări ascunse, răsfățate, / Ce le împarți, trântită, pe la spate, / Și-ai gura umedă de poftă și plăcere, / Că pân’și Dumnezeu din ceruri cere / Doar un surâs viclean și-o mângâiere, / Și-o picătură numai de grea miere / Ce-o storci din fagurele-ți de muiere / Ca să o guste și să capete putere…” (Emil Brumaru)
Evadare.”Mă voi însura cu o ardeleancă faină și blândă, / Cu fesele ca dealurile subcarpatice, / Cu umerii albi, ca pielițele mieilor / Și sânii ca două lubenițe lunatice. / Să duduie când calcă ușor pe pământ / Și să-și înfoaie grozav fusta de stambă, / Să tacă, să nu-mi iasă nicicând din cuvânt / Și să aibă treizeci de centimetri la gambă. / Să nu folosească șampoane sofisticate, / Nici rimel, nici fond de ten, nici ruj, / Să-mi gătească ciorbă de gulii cu smântână / Și din când în când varză à la Cluj. / Să poarte gumari și șosete-nflorate, / Iar pe cap pălării uriașe de pai, / Să-i deteste pe clasici, mai ales pe Mozart / Să spele, să calce, să mă îmbrace, / Să nu fi aflat nimic de design / Și să răspundă invariabil la întrebările mele: / E bine, I am O.K., I am fine. / Nu va ști că te iubesc nebunește / Și că te văd în clipele mele extatice, / Mă voi însura cu o ardeleancă grasă și blândă, / Cu fesele ca dealurile subcarpatice.” (M.F. Șandru) Indiferență. ”− Care sunt lucrurile care vă încurcă cel mai tare la vârsta a patra? − La femei, de exemplu, mă încurcă respectul de care am mai spus. Și dup-aia vine și indiferența. Manifestă. Deci o indiferență manifestă, nu de asta latentă, așa. Adică nici măcar să se prefacă, nu… Nu mai fac efortul ăsta femeile. Adică ești expirat, nu mai pui probleme. Ești un tip așa, transparent.” (dintr-un interviu cu Emil Brumaru)