„Căci, când păgânii care nu au lege din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor. Dar dacă tu te numești iudeu și te reazimi pe lege și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bune, fiind învățat din lege, și ești încredințat că tu ești călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povățuitor celor fără de minte, învățător celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoștinței și al adevărului, deci tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți? Tu cel care propovăduiești: Să nu furi – și tu furi? Tu, cel care zici: Să nu săvârșești adulter, săvârșești adulter? Tu cel care urăști idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinstești pe Dumnezeu, prin călcarea legii? „Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri”, precum este scris. Căci tăierea împrejur folosește, dacă păzești legea; dacă însă ești călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur. Deci dacă cel netăiat împrejur păzește hotărârile legii, netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur? Iar el – din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii – nu te va judeca, oare, pe tine, care, prin litera legii și prin tăierea împrejur, ești călcător de lege? Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup este tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Romani 2, 14-29)
***
Este mare tentația de a ne erija în învățătorii altora. Contradicția dintre fapte și vorbe este specifică omului căzut. Este foarte greu să facem tot ceea ce spunem, tocmai pentru că fapta noastră nu poate cuprinde niciodată intențiile și cuvintele noastre. Sfântul Pavel ne îndeamnă ca, atunci când dorim să fim povățuitorii altora, să ne uităm către noi. Cel care se vrea învățător trebuie, mai întâi, să fie el învățat. Îmi aduc aminte de viața părinților din pustiul Egiptului, ale căror cuvinte simple au format Patericul. Nu găsim nici o lipsă de armonie între vorbire și făptuire, dar întotdeauna ei au învățat mai întâi să tacă. Avva din Pateric petrece în ascultare de un alt părinte vreme de mulți ani, iar de multe ori învăța de la acel părinte numai urmându-i exemplul faptic. Iar atunci când părintele rostea un cuvânt, pe lângă faptul că era unul ce ascundea multă înțelepciune, devenea și un testament spiritual. Tăcerea te face înțelept, pentru că tăcerea este, de fapt, ascultare, este lipsă de cuvinte, dar nu și lipsă de lucrare. Așadar, omul este chemat mai întâi să tacă, să asculte, și apoi să învețe pe altul. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu făcut Om, a tăcut 30 de ani, deși, ca Dumnezeu, avea multe de spus. Iar misiunea Sa a început-o nu cu o cuvântare stufoasă, în care să expună o ideologie seacă, ci a început drumul către oameni printr-o minune care a bucurat nuntașii din Cana Galileii. Dacă reușești să bucuri omul prin fapta ta, faci o minune, iar din acel moment, cuvântul tău poate fi ascultat. S-a spus de multe ori că tăcerea este cea care leagă cuvântul de faptă.
(Ciprian OLINICI)
