Dacă aștepți să te schimbi, niciodată nu vei urma lui Hristos

Nevoia de schimbare sau de înnoire în viața duhovnicească este reală și de dorit. Însă cum putem schimba viața noastră, astfel încât să ne unim și mai mult cu Dumnezeu? Cel mai adesea, omul are impresia că o astfel de schimbare cade exclusiv în responsabilitatea sa. Unii nici nu intră în biserică sau nu vin la spovedanie, pentru că nu și-au schimbat încă viața. Ei cred că, la un moment dat, vor putea ajunge la acele schimbări care să-i scoată din păcate și patimi și să-i facă „demni” de a se apropia de Dumnezeu. Aceștia sunt tributari unei paradigme veterotestamentare, conform căreia nimic necurat nu se poate apropia de cele sfinte. Chiar și Sfântul Apostol Petru a reacționat în virtutea acestei mentalități atunci când, după prima pescuire minunată, „a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Mântuitorul nu-l contrazice, nu-i spune că ar fi un om plin de virtuți. Dar nu pleacă de la Petru, ci dimpotrivă, îl face unul dintre cei mai apropiați ucenici ai Săi, un adevărat „pescar de oameni” (Luca 5, 10). Zăbovind puțin asupra cazului Simon-Petru, sesizăm că Evangheliile nu-l menajează deloc atunci când vine vorba despre slăbiciunile sale: se îndoiește ca un „puțin credincios” atunci când este chemat să meargă pe apă (cf. Matei 14, 28-31); „nu cugetă ale lui Dumnezeu” atunci când Îl dojenește pe Domnul, la cea dintâi vestire a pătimirilor Sale (cf. Matei 16, 22-23); ba refuză, din părută smerenie, să i se spele picioarele de către Hristos, ba plusează cerând să i se spele și capul (cf. Ioan 13, 6-10); nu poate să privegheze în rugăciune cu Domnul nici măcar un ceas (Matei 26, 40); ajunge chiar să se lepede de Mântuitorul de trei ori în noaptea dinaintea Răstignirii Sale (Matei 26, 69-75); după Înviere, e preocupat de soarta lui Ioan, „ucenicul cel iubit”, în loc să urmeze lui Hristos fără a privi înapoi (cf. Ioan 21, 20-22). Dacă Domnul ar fi așteptat ca Petru să se schimbe, cu siguranță el nu s-ar fi numărat niciodată în rândul apostolilor. Tocmai prin aceste căderi însă, „verhovnicul apostolilor” s-a vindecat de neputințele sale și a învățat ce înseamnă smerenia, pocăința, îngăduința pentru cei neputincioși, încrederea în Dumnezeu. Proximitatea Fiului lui Dumnezeu a scos tot răul din acest galilean atât de drag nouă – pentru că este foarte uman. Poate mai mult decât ceilalți apostoli, îl simțim mai apropiat de noi, cei cu multe slăbiciuni.
În lumina celor de mai sus, înțelegem că nu trebuie să așteptăm anumite schimbări în viața noastră spre a ne apropia de Dumnezeu, ci tocmai apropierea de Dumnezeu face posibilă orice schimbare a noastră în bine. Iar punctul de plecare în relația cu El este chiar locul în care ne aflăm, spiritual sau moral vorbind. În rugăciunea a șaptea din canonul de dinainte de împărtășanie, cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, se spune: „Din buze întinate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciunea, Hristoase al meu, și neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obișnuințele, nici nerușinarea, dă-mi mie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, și mai vârtos mă și învață ce mi se cuvine a face și a grăi”. „Neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obișnuințele, nici nerușinarea” – adică primindu-mă pe mine așa cum sunt, cu toate căderile și neputințele mele. Nu trebuie să pozez înaintea lui Dumnezeu ca fiind vreun virtuos, dar nici nu trebuie să mă grăbesc a-L chema doar în partea bună a vieții mele (dacă există). Ci, fără a mă menaja sau ascunde în vreun fel, Îi dau voie lui Hristos să Se aplece până la cele mai de jos ale mele, spălându-mi necurăția picioarelor. Nu eu mă pot schimba, ci Dumnezeu este Cel care mă schimbă. Spre finalul canonului de împărtășanie, un tropar ne spune: „îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”. Faptul că El mă schimbă nu înseamnă că El poate face asta împotriva voinței mele sau că schimbarea se petrece în chip magic, peste noapte. Comuniunea cu Dumnezeu îmi aduce schimbările dorite, care vin cumva în chip firesc, pe măsură ce eu mă deschid către El.
Vorbe mari, veți spune poate. Cum am putea să ne apropiem de Dumnezeu fiind atât de pătimași, atât de copleșiți de păcate, de griji, de frici, atât de împrăștiați cu mintea și predispuși la a ceda poftelor etc.? Pare un lucru greu, cu anevoie de împlinit. Cine are o voință și o determinare precum ale Sfintei Maria Egipteanca, încât să se rupă definitiv, dintr-odată, de tot ce înseamnă viață în păcat? În primul rând, Dumnezeu nu ne cere asta, nici apostolilor nu le-a cerut să se schimbe înainte de a-I urma Lui. Iar soluția este una foarte la îndemână și rezultă din pilda talanților. Și cel ce a înmulțit cei cinci talanți, și cel cu doi au auzit de la stăpânul lor: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21 și 23). Așadar, avem nevoie să fim credincioși în puținul care ne este la îndemână, ca să putem crește duhovnicește. Să luăm din poruncile lui Dumnezeu ceea ce ne este mai accesibil nouă și să căutăm a pune în practică. Fiind fideli Lui în cele mai mici, ușor, ușor, vom putea fi și în cele ce acum ne par greu de împlinit. Dacă vrem să urcăm muntele deodată, dintr-un salt, vom eșua – oricât ne-am strădui. Dar dacă ne concentrăm la fiecare pas în parte, cărarea ne va duce către vârful său, într-un ritm care ne este nouă la îndemână. De aici, de unde ne aflăm, începe călătoria mântuirii noastre. Important e doar să-L avem tovarăș de drum pe Cel ce este Însăși Calea (Ioan 14, 6). (Pr. C-tin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)