Dacă ai două patrii, copiii tăi vor avea trei

Ieșenii l-au iubit pe Grigore Vieru și Grigore le-a întors dragostea, s-ar putea spune, înzecit. De la Iași i-au venit câteva dintre marile lui bucurii – aici i s-a tipărit prima carte în România, încă din 1978. Cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean! Și tot aici i s-a editat ultima lui carte, „Taina care mă apără”, în 2009 – adevărat arc peste decenii, încununând o operă și marcând o prietenie mai mult decât frățească, însoțită constant de dovezi ale prețuirii și susținerii. Și tot de aici aveau să treacă Prutul chintale de dureroase vorbe grele, inexplicabil puse în pagină de confrați ai noștri – altfel cât se poate de respectabili. De multe ori, Grigore mi s-a destăinuit că nu l-au mâhnit atât loviturile brutale și nemernice primite de la inamicii basarabeni, cât cele venite de la frații de peste Prut.
Barem acum, să cerem iertare amintirii poetului! Om de bună cuviință, discreție și modestie exemplară, Grigore nu și-ar fi închipuit că, vreodată, întru cinstirea amintirii sale, fanfara militară va intona amândouă imnurile statelor românești și că depunerea coroanelor se va face în acordurile imnului eroilor – „Presărați pe-a lor morminte / Ale laurilor foi”. La inițiativa Consulatului Republicii Moldova din Iași, generos însușită și susținută de Consiliul Județean, Prefectură, Primărie, Filiala Uniunii Scriitorilor, Mitropolie, Garnizoană, ziua de naștere a poetului a fost mai mult decât emoționant sărbătorită în preajma bustului din grădina Copou. Un gest de întârziată normalitate, pe care Grigore îl merită cu prisosință.
Din necesități… retorice voi pronunța un nume ce nu s-ar cuveni rostit într-o astfel de împrejurare: cel al lui Stalin. „Tătucul popoarelor” întreba, cu tâlc, „câte divizii are Papa?” Păstrând limbajul metaforic, am putea afirma că diviziile românești în Basarabia s-au numit Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Nicolae Matcovschi, Valeriu Matei, Ion Ungureanu, Ion Hadârcă și alții – din păcate nu foarte mulți alții.
Oricum, pentru renașterea națională basarabeană și pentru reînvierea ideii unirii, Grigore Vieru a făcut mai mult decât toată diplomația românească în ultima jumătate de veac!
Aforistica lui Grigore, pe care o consider la fel de importantă ca și poezia sa, îngăduie alcătuirea unei luminoase auto-portretizări, adevărată profesiune de credință: „Două sunt lucrurile pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeu și Patria”; „Dacă ai două patrii, copiii tăi vor avea trei”; „Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc și simt românește”; „Dreptatea mea cea dintâi este limba română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu”, „Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut, în copilărie, cum curgea Prutul. Cred că venea din cer”; „Limba unui popor este chiar sângele acelui popor”; „A lupta împotriva lui Eminescu înseamnă a lupta împotriva tuturor, înseamnă a suferi de la bun început înfrângerea meritată”. Iată și tristețea trăirilor cotidiene: „Cât caracter, atâta țară”; „Basarabia este un copil înfășat în sârmă ghimpată”; „Asta să fie oare democrația? Haosul? Dezastrul? Bălăcăreala?”
Grigore a avut din totdeauna o intuiție remarcabilă și în ce privește evaluarea clipei, și a coordonatelor istoriei ce va să vină. Păstrez o lungă scrisoare ce mi-a trimis-o în 1991, deci, acum 23 de ani, din care citez: „Cred că nu-ți trebuie multă pregătire politică și diplomatică pentru a înțelege că, în momentul și în condițiile socio-politice actuale, nu putem ridica problema reîntregirii teritoriale imediate. Nimeni nu poate fi, astăzi, autor de Unire. Unirea va fi opera Clipei istorice care se apropie.”
Cu dragoste și respect, să ne întoarcem încă o dată gândul către Grigore, cel care va contempla din ceruri sărbătoarea unirii. Da, negreșit, se va petrece odată și odată. Vom trăi-o.
Și închei, nu întâmplător, citând un uitat catren al lui Eftimiu, scris parcă anume pentru despărțirea definitivă de Grigore: „Cu fiecare dintre cei / De care viața ne desparte / Plecăm și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei”
P.S.
Nu-și dă nimeni seama de penibilul participării noastre la Olimpiadă? Cum de a devenit presa așa de îngăduitoare?