Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul…

De câteva zile mă frământ despre ce să scriu săptămâna aceasta. Subiecte am cu duiumul – de la o mai veche promisiune făcută cuiva, cum că voi comenta filmul „Silence” („Tăcere”) al lui Martin Scorsese, până la problematica „darului vieții” și a proniei divine. Mă gândesc că poate că ar fi mai presant să abordez problema dialogului public al preotului cu credincioșii. Sunt voci care, plecând de la un nefericit eveniment recent, pledează pentru suspendarea oricăror emisiuni „live”, ca să prevenim anumite derapaje sau răspunsuri neinspirate ale vreunui cleric. Înțeleg preocuparea. Dar e ca și cum, atunci când constatăm că un preot comite o gafă în cuvântul de învățătură de la o slujbă, s-ar propune suspendarea oricăror predici în toate bisericile (care tot un fel de spații publice sunt). Parcă lucrurile ar trebui abordate mai nuanțat.
Și totuși… nu pot scrie pe nici o temă. Toate par așa, un soi de alint pe lângă drama pe care o încearcă anumiți semeni ai noștri. Îmi tot vine în minte mai ales chipul Alexandrei Măceșanu, adolescenta din Caracal răpită, violată, dispărută (sau moartă?). 112 a devenit pentru români un simbol al neputinței, al deznădejdii, al suferinței, al incompetenței… Toată lumea acuză pe toată lumea. Se fac analize peste analize, se emit judecăți, se dau sentințe. Dar ce soluții sunt, măcar pe viitor?
Boala societății noastre e aceea că vinovăția este întotdeauna la celălalt. Nimeni nu spune: „Pentru ceea ce se întâmplă în țara asta sau în comunitatea mea, eu sunt primul vinovat”. Și nu mă refer aici la politicieni sau la persoane cu atribuții în diverse domenii. E vorba despre fiecare cetățean în parte. Filocalia ne învață că nu putem schimba nimic în jurul nostru dacă nu schimbăm în noi înșine, în viața noastră. Iar schimbarea lăuntrică începe atunci când renunțăm la părerea de sine și la judecata celuilalt (oricât de corectă sau îndreptățită ar fi!). Iar pasul doi este să trecem la osândirea de sine. Păcatul lucrează în lume pentru că lucrează în mine, iar nu invers. Să nu mai întrețin eu egoismul, lehamitea, hoția, promiscuitatea, cancan-ul și celelalte, abia apoi să reproșez: „Dacă 112…”.
Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul…
Îmi veți spune că suntem neputincioși. Că nu ne mai situăm la măsura celor de odinioară. Că nu mai putem lucra pocăința (înnoirea minții, curăția inimii). Dar o altă cale de a mai îndrepta ceva din multele lucruri strâmbe în societate, de a mai asana mlaștina morală în care ne scufundăm treptat, este și aceea de a întări legătura în Hristos Domnul a unor comunități oricât de mici: „Iarăși grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Mântuitorul nu ne zice: „dacă sunt doi sau trei curați/ despătimiți/ vrednici…”. Ci ne cere ca măcar relaționarea unuia cu celălalt să fie „întru numele Său”. Or, noi ne asociem, ne întâlnim, colaborăm, petrecem timp împreună mai degrabă pentru a obține un beneficiu personal, nu pentru a cultiva iubirea cristică. Măcar doi sau trei dacă s-ar aduna cu gând de a afla pe Dumnezeu între ei, cum n-ar asculta Cerul cererile lor și cum nu s-ar schimba fața pământului?
Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul…
Istoria ne învață că Dumnezeu lucrează în întreaga lume și dacă se găsește măcar un om cu totală deschidere către Cer. Noe, Moise, Ilie – prorocii sau sfinții din ultimele două milenii sunt mărturie în acest sens. Precum Avva Arsenie al Patericului egiptean, unii mijloceau cu o rugăciune ca de foc pentru întreaga lume. Existența unor oameni providențiali nu a însemnat că ceilalți contemporani nu au mai putut săvârși fapte rele. Dar toți ceilalți, neatingându-li-se libertatea, au putut avea ca reper în el prezența vie, lucrătoare a Binelui. Noi avem azi un astfel de reper? Măcar unul… Și nu neapărat în țară, și nu neapărat român.
Dacă 112, dacă „doi sau trei”, dacă măcar unul…
De fapt, ar fi trebuit să nu scriu nimic în spațiul editorial alocat. Cel mult doar o frază, multiplicată apoi, care să fie o rugăciune pentru tot sufletul chinuit, pentru toate Alexandrele – din Caracal sau din lumea largă. Știu că pare scandalos, dar pragmatic vorbind, înainte de toate, de rugăciune e nevoie! Dar așa, cu adevărat, din tot sufletul, în tot locul, în toate zilele. Până când, privind în noi, privind în jur, vom putea exclama: Este măcar unul. Sunt și „doi sau trei”. Este și 112!
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)