„Dă sânge și ia Duh“

Mesajul pe care monahismul îl transmite tuturor este că viața omenească capătă valoare și omul reușește în viață dacă are o comuniune corectă cu Dumnezeul Cel adevărat, Care este Însuși Iisus Hristos. Acesta Se găsește, Se descoperă în învățătura Lui cea dreaptă. Acolo găsim răspunsuri la întrebările noastre, la frământările lumii, la problemele cu care ne confruntăm zi de zi. Dialogul cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, din județul Prahova, ne mărturisește despre Dumnezeu și omul care se caută reciproc, despre libertate, iubire și adevăr în Hristos.
Părinte Arsenie, lipsa de simț al adevărului este poate cea mai mare primejdie a vremurilor noastre. Oamenii sunt debusolați, nu mai știu ce e bine și ce e rău. Să ne uităm la ce se întâmplă în urma atentatului de la Paris. Mulți clamează dreptul la liberă exprimare, sub paravanul căruia oricine poate face orice, poate jigni religia altcuiva, o poate blasfemia. Libertatea absolută, fără limite, nu poate duce decât la anarhie, s-a văzut. Ce ne învață Biserica despre libertate? Cum se poate ajunge la ea?
Întrebarea deja surprinde foarte limpede niște stări de lucruri. Vedeți, avem simțul acesta al libertății care ține de chipul lui Dumnezeu în noi. Numai că felul cum trăim libertatea e de multe ori denaturat. Asta e rău, din păcate. Pierzând conștiința că suntem zidiți, facem un fel de abuz în această privință. Noi avem libertate, dar libertatea noastră este creată. Doar libertatea lui Dumnezeu este absolută. Avem libertatea de a alege, dar nu mai avem libertatea de a evita consecințele alegerii pe care am făcut-o. Nu putem să alegem ce vrem și apoi să evităm urmările alegerii făcute. Revin, libertatea noastră este una creată. Pentru noi, să fim liberi înseamnă să iubim pe Dumnezeu. Domnul Însuși ne-a spus: „Cine face păcatul este rob păcatului. Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr“ (Ioan 8, 34-36). Nu ne putem elibera singuri din robia păcatului. El ne eliberează din această sclavie. Repet, pierzând conștiința faptului că suntem zidiți, că suntem ființe create, pierdem și înțelesul adevărat al libertății. Și atunci apar anomaliile pe care le constatăm vrând-nevrând. Acum, în lucrurile pe care le-ați menționat și care s-au petrecut la Paris, greșelile ne par mult mai evidente. Dostoievski a surprins un substrat mai adânc al problemei libertății. Personajele lui, Kirilov, de exemplu, sau Ivan Karamazov, pun foarte acut problema libertății. Știți că eroii lui Dostoievski ajung să-și afirme libertatea luându-și viața. Vedeți până la ce absurditate se poate ajunge. Modul acesta de afirmare a libertății e de fapt un orgoliu, un demonism. Pentru noi, exprimarea Fericitului Augustin este frumoasă și are deplinătatea ei: „Iubește și fă ce vrei!“ Aceasta este pentru noi libertatea. Dacă iubești, poți să faci ce vrei.
Familia creștină și monahismul reprezintă puterea Ortodoxiei în timpurile noastre zbuciumate. Cum păstrează monahismul focul viu din vatra Ortodoxiei?
Când spuneți focul viu din vatra Ortodoxiei, ne puneți pe noi, monahii, într-o situație dificilă. Pentru că monahismul nostru este destul de stins, așa cum îl simțim noi astăzi. Se vorbește mult despre criză. Lumea noastră este dominată de tot felul de crize. Între ele, și criza monahismului. Criza aceasta astăzi noi o trăim din plin. Vedeți, odată cu decretul de excludere din mănăstiri dat în 1959 au fost îndepărtați din mănăstiri părinți și maici care acum ar fi fost probabil încă și în puterea fizică, activi, dar și cu suficientă experiență pentru a ne sprijini pe noi. Însă, acum, noi suntem în situația în care bătrânii au plecat la Dumnezeu și am rămas noi destul de nepregătiți pentru ispitele și greutățile și problemele care ne întâmpină. Probabil că și din cauza aceasta monahismul suferă o criză. Muntele Athos n-a trecut printr-un decret de excludere din mănăstiri, dar știți că și în Sfântul Munte se punea problema închiderii multor mănăstiri pentru că nu mai aveau personal monahal. Eu am intrat în mănăstire în 1992. După 1989, și în Sfântul Munte după 1980 a fost un val, au fost tineri care au venit spre monahism. Astfel am trăit o oarecare împrospătare a vieții monahale. Dar încă nu suntem suficient de formați. Și asta se simte. Noi ne străduim să păstrăm tradiția Părinților noștri, dar țin să menționez faptul că ne confruntăm și cu aceste greutăți. Și nu sunt alte mijloace sau lucruri noi cele de care avem nevoie, ci aceleași. Ascultarea, dragostea, smerenia, rugăciunea lui Iisus, pe toate ne străduim să le practicăm, să le cultivăm. Să păstrăm modul de viață al Părinților noștri atât cât putem noi să păstrăm harul pe care ei ni l-au transmis.
Considerați că la noi s-a produs un hiatus în relația aceasta ucenic-duhovnic?
Nu s-a produs un hiat, dar sunt anumite probleme în privința asta. Duhovnicul meu, părintele Macarie Ioniță de la Mănăstirea Pasărea, spunea că a observat un lucru. Dânsul a fost mai bine de 30 de ani duhovnic la o mănăstire de maici. Și a observat că de la un moment încoace, când venea vreo fată cu dorința de a rămâne la mănăstire, treceau prin ceva ce nu mai trecuseră mai înainte. Adică într-un trecut nu foarte îndepărtat, trecerea de la viața în lume la monahism era foarte lină. Trăiam o continuitate. Pe când acum, mărturisea părintele Macarie, întâi trebuie să dărâmăm ceea ce s-a zidit prost, și apoi să construim ceva. Când dărâmi, nu ai satisfacție, nu vezi cum zidirea ta se înalță, ci simți doar efortul, constați doar truda. Problema asta a apărut cumva. Nu putem zice că trăim un hiatus, dar înainte cred că oamenii, tinerii care veneau la mănăstire erau mai bine formați creștinește. De aceea exista o continuitate. Aveau un fond, o bază care-i ajuta în continuitate, iar pentru părinții duhovnici era mai ușor să-i îndrume. Aveau deja o temelie pusă pe care zideau.
(Sursa: Ziarul lumina)