Da, nu se poate!

Bănuiesc că am traversat cam aceleași stări și sentimente cu colegul de rubrică, urmărind finalele de la Cincinatti și așteptând aceleași rezultate finale. Prima dintre ele mi-a adus nu bucuria, ci de-a dreptul fericirea în suflet, văzând un Federer realmente de neoprit și care a reușit niște mingi din care nu mai văzusem de vreo 8-10 ani, cam de pe când tot el spulbera orice adversar. Nole, săracu’ de el, nu pot spune că nu s-a străduit, că nu a încercat tot ceea ce cu alte prilejuri, prea multe în ultimii ani, i-a adus victoria în aceste meciuri titanice. Numai că de data asta victoria nu a aparținut tenacității disperate pe care o etalează atât el cât și Nadal în orice meci, dar cu predilecție în cele contra lui Roger, ci tenisului pur, de enormă calitate, pe care un singur jucător din câți am văzut îl demonstrează chiar și atunci când pierde: Roger Federer, pe mâna căruia sunt gata să pariez și acum, cum aș fi făcut-o și anul trecut (dar aș fi pierdut) și cum aș face-o și anul viitor, că nu-și încheie cariera până să redevină locul 1 mondial, cum de fapt este, indiferent de ce arată clasamentele. N-am apucat să ies pe deplin din starea euforică produsă de victoria lui, că în ecran a tăbărât Serena Williams, care încă din start a pierdut două game-uri, cu break cu tot, moment în care… am știut că Simona n-are nici o șansă. Era limpede că Serena încearcă să o „citească”, iar când lectura, ultrarapid, a luat sfârșit, meciul era ca și jucat. Nu văd ce altceva în afară de vreo accidentare o poate opri pe Serena. Alaltăieri, Simona a jucat chiar bine, sau oricum mai bine decât oricând în ultima vreme. Cu toate astea, este evident că n-are nici o șansă să o mai bată vreodată pe Serena, cum n-are nici Șarapova, nici… nimeni. Sau, poate, Roger, dacă prinde o zi bună!