Capitala, cu sărbătorești intermitențe de strălucire, se prezintă întunecată ca o stăncuță. Un mare oraș care atârnă pe el pleoștit, fără vlagă. Trotuarele sunt totuși ceva mai pline de pași, de umbre, de siluete care se fugăresc și se întretaie, într-o grabă filmată cu încetinitorul. Să fie semnul că se apropie sărbătorile? În Ploiești, municipiul care m-a învrednicit cu titlul pompos de „cetățean de onoare” acum niște ani, arată, am văzut la televizor, de parcă ar fi deja Anul Nou. Lumini, ghirlande, risipă uriașă de becuri și cosmeticale urbane. Primarul, pe care n-am avut onoarea să-l aflu în vreo împrejurare, e, zice-se, portocaliu, adică de la putere, și azvârle cu banii în populație. Vorba vine, în populație! Vin de la populație și poposesc în niște buzunare pe care le putem presupune și care în nici un caz nu sunt ale populației, în sensul de oameni de rând. În București n-a început nimic, e o netedă continuare de viață cenușie. Mă găseam, miercuri, pe la ora 11, în fața Intercontinentalului și așteptam o cunoștință cu care trebuia să rezolv o chestiune birocratică. Șoferi plictisiți păzeau niște limuzine luxoase și fiecare afișa o siguranță de sine de parcă erau, fără excepție, nepoți ai lui Rockefeller. Lângă scările care dau spre stația de metrou mă întâmpinase un puști care mi-a cerut un leu să-și ia ceva de mâncare. S-a dovedit insistent, utiliza o persuasiune exersată (m-am întrebat dacă în cei 16 ani la care i-am aproximat vârsta făcuse și altceva decât să cerșească), era limpede că dacă nu-i dau bancnota cerută nu trec mai departe. I-am plătit taxa eliberării mele. Din ce văgăună a societății românești o fi răsărit? Sunt mulți, tot mai mulți amărâți reali. Poate că și el e unul dintre ei. Dă-mi un leu să-mi iau un covrig, că mi-e o sete de n-am unde dormi la noapte! – parcă așa suna o autoironie populară din vremea lui Ceaușescu. Dar Ceaușescu nu mai e, vremurile tulburi au pierit, iar noi construim, european, bunăstarea prin metode democratice. Șeful FBI a venit la București și s-a plimbat și prin televizoare, unde a lăudat performanțele noastre în a dibui găinari, președintele a plecat la Consiliul European pentru a pune la punct degringolada din spațiul euro, unde Merkel și Sarkozy se dovedesc niște ageamii care aproape că au făcut varză (varză de Bruxelles!) moneda comună, suntem pe cai mari, ce s-o mai lungim.
Tocmai când meditam eu la toate astea s-a petrecut ceva care mi-a amintit instantaneu de zilele Revoluției. Din stânga, pe Magheru, am auzit un cor de voci bărbătești care strigau și scandau. Marcajul pietonal de pe colț a fost blocat de acele persoane pe care, de la circa o sută de metri, le vedeam extrem de agitate. Sute de mașini au oprit la trecere, dintr-o parte și din cealaltă, iar artera principală a Capitalei, în câteva minute, a devenit un infern. Vocile se auzeau tot mai limpede, lozincile scandate vorbeau despre hoți, despre Guvern, despre o nouă revoluție. Brusc, apărută ca din senin, a oprit la doi pași de mine o mașină a Jandarmeriei din care au coborât, în pas alergător, îndreptându-se spre protestatari, luptători vânjoși. Nu purtau cunoscutele ciomege de cauciuc și nici nu păreau îngrijorați de ceea ce avea să urmeze. Ce se petrece? – l-am întrebat pe unul care trecea pe lângă mine. Nimic maestre, mi-a răspuns el zâmbitor, niște revoluționari, și și-a continuat drumul. Uite, zic, mulțumit la rându-mi, un jandarm care mă știe. Apoi m-am simțit luat de braț. Era Bebe Ivanovici. Cine-s protestatarii, tu trebuie să știi? Mi-a explicat cum e cu greva foamei, cu tăierea unor drepturi. Blocajul bulevardului a durat, pe ceasul meu, șapte minute, timp în care am transmis la AM Press o știre caldă. Părea o revoluție la scară redusă, o altă revoluție, de astă dată anti-Băsescu. A ținut nițel și s-a isprăvit. Revoluționarii au mai stat ceva vreme pe trotuar, păziți amical de jandarmii care i-au îmbrâncit cu grație, apoi fiecare a plecat la treburile lui. Se apropie Crăciunul. Dacă la țară n-ai porc, tai un curcan, dacă n-ai curcan, tai o găină, iar dacă n-ai nici găină, tai de pe lista de cheltuieli încălzirea grătarului. Dă-mi un leu să-mi iau un covrig… Îndestularea de sărbători poate fi acoperită și astfel în vremuri de responsabilă austeritate.
P.S.
Un bătrân evreu, născut prin părțile Sucevei și care trăiește de zeci de ani în Israel mi-a spus un banc, cu prilejul urărilor pe care mi le-a transmis ieri, telefonic, înaintea Crăciunului. Ce să fac, domnule doctor, întreabă îngrozit un pacient, fiindcă uit, uit tot? Fă, i-a răspuns doctorul, datorii. Am râs. Seara l-am auzit pe unul de la BNR perorând că am putea să apelăm și anul viitor la alte împrumuturi de la FMI. Bancul cu amnezicul nu mai ține, am reflectat eu amar. Am putea uita noi să plătim, dar ăia de peste Ocean au, nenică, o ținere de minte de speriat!
