Da, mai există modele

E ciudat acest sport în care, când ți-e inima în gât, în loc să se desfășoare faza care ar putea fie să te facă fericit, fie să te bage în depresie, combatanții pun de… o ședință! Era ultimul minut de joc în antologicul Africa de Sud – Japonia, iar japonezii beneficiau de o lovitură de pedeapsă. Având în vedere faptul că transformarea ei ar fi făcut ca partida să se încheie la egalitate, 32 – 32, lucru de neimaginat pentru orice om care a auzit de rugby, era pe deplin logic ca japonezul ăla care se ocupă nu doar de transformări, dar mai și înscrisese un eseu fabulos, să-și potrivească mingea pe farfurioara aia de plastic și să o trimită printre „bețe”, cum se zice în jargonul rugbiștilor. În loc de asta, toată echipa japoneză se adună în jurul locului de unde se dictase penalitatea, începe ședința, iar la sfârșitul acesteia, după câteva secunde adică, japonezii explică arbitrului că refuză transformarea, executând apoi o lovitură în tușă! Nebunia constă în aceea că ei, pentru care „victorie” într-un asemenea meci însemna până acum să ia bătaie la o diferență mai mică de 50 de puncte, nu acceptau egalul care era ca și făcut. Poziția pentru lovitura aceea de pedeapsă era una centrală, și zău că aș fi transformat-o și eu. Ei bine, japonezii au aruncat „oul” în tușă, a urmat o serie de grămezi în care au introdus ei de fiecare dată, ele migrând spre latura dreaptă a terenului. De unde, la o ultimă grămadă ordonată, a urmat o șarjă demențială până pe partea cealaltă, finalizată cu un eseu care le-a adus ce și-au dorit: victoria cu 34 – 32! În care, sunt absolut convins, crezuseră încă de la început. Doar ei, cei din teren. Restul locuitorilor planetei, categoric nu. N-o fi cumva un model demn de urmat de oricare practicant al oricărui sport? Inclusiv fotbaliști. Și mai ales cei români.