Studenți de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava își dedică nopțile pentru a fi de ajutor refugiaților din Ucraina
Voluntariatul este și mereu a fost o dovadă uriașă de empatie, iar contextul trist în care ne aflăm este un motiv nu doar suficient de puternic, ci vital din punct de vedere social și uman de a ne iubi și ajuta aproapele. Atât România, cât și Republica Moldova, s-au mobilizat într-un ritm alert, întâmpinând refugiații ucraineni la punctele vamale cu produse alimentare, cartele telefonice, oferte de transport și cazare absolut gratuite, dar și cu un sfat și o vorbă bună. Voluntarii au fost cei care au interacționat direct, au citit frica, disperarea și necazul din ochii oamenilor care ieri trăiau o viață normală, care dimineața plecau la serviciu și seara își sărutau copii de noapte bună, iar astăzi s-au trezit izgoniți din propriile case și au pornit spre necunoscut, fugind din iadul ce s-a declanșat în țara în care s-au născut.
„Noi ne duceam seara la ora 20 și reveneam la 7 dimineața”
Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava s-a bucurat de-a lungul timpului de numeroși studenți ucraineni, aceștia au performat și au contribuit în mod activ în multe dintre activitățile desfășurate în cadrul universității. Acești tineri, astăzi, cu lacrimi în ochi, sunt martorii devastării țării în care au crescut, țara în care au râs și au plâns prima dată, țara care reprezenta „acasă”, astăzi, acești tineri, împreună cu sute de voluntari, mulți dintre ei tot studenți, ne dau o lecție de solidaritate și umanitate. Studenții originari din Republica Moldova, cei ucraineni, dar și alții vorbitori de limba ucraineană și/sau rusă sau engleză, au reprezentat un real ajutor pentru ghidarea și susținerea morală a refugiaților. Acesta este și cazul a trei studente basarabence, prietene și colege de cameră, care au amânat preocupările personale, preferând să-și rupă din timp pentru a fi translatori, îndrumători și suport moral refugiaților. Fetele sunt deja familiarizate cu astfel de acțiuni, toate trei implicându-se și în Republica Moldova în tot felul de activițăți de protejare a mediului, iar venind la facultate, în Suceava, nu au ezitat să se implice și aici ca voluntari, atât în situația actuală, dar și în alte acte de caritate.
Luiza Hangan este în anul doi la Facultatea de Drept și Științe Administrative și a activat ca voluntar în zona gării Burdujeni, la Hotelul Mandachi și, mai nou, la Hotelul Bucovina, alături de colegele ei, Diana Gabor studentă în anul întâi la Facultatea de Istorie și Geografie și Gabriela Berzan, studentă în anul întâi la Facultatea de Economie, Aministrație și Afaceri.
„A fost prima mea experiență ca voluntar de o amploare atât de mare, atât fizică cât și emoțională, dormeam câte două ore și restul nopții stăteam în gara Burdujeni. Am rămas impresionate de poveștile oamenilor, în gară fiind un număr un pic mai restrâns de refugiați, am putut să ne apropiem mai mult de această realitate tristă. M-a emoționat modul în care bărbații își aduceau familiile la vamă și reveneau la război. Mi se rupea inima când vedeam sărmanii oameni venind după ce au stat și câte 12 ore în vamă, înfometați, stresați și murdari. Erau foarte speriați și trebuia să le repet informațiile pe care trebuia să le transmite de câteva ori. Pur și simplu nu se puteau concetra”, ne-a povestit Gabriela.
Fetele ne-au vorbit și despre zecile de ore la hotelul Mandachi, unde și-au petrecut nopțile primind refugiați: „În general, refugiații aveau o stare foarte tensionată, erau neliniștiți, cu capul în toate direcțiile, nu aveau o imagine clară unde se află, mulți nu înțelegeau ce se întâmplă. Voluntarii au încercat să-i calmeze, oferindu-le cazare, hrană și toate serviciile medicale necesare, unicul lucru pe care chiar nu l-am putut face era să le oferim camere separate, sunt în jur de 160 de saltele doar într-o cameră. Erau puși la dispoziție și veterinari pentru animalele lor de companie, care erau foarte numeroase, pisici, hamsteri și câini de toate mărimile, iar noi eram dotați cu toate tipurile de hrană și chiar nisipiere. Ne duceam seara la ora 20 și reveneam la 7 dimineața, noaptea veneau cele mai multe autocare și plecau dimineața”.
Iar în ceea ce ține de direcția și destinația finală, tinerele enumeră țări precum Italia, Germania, Turcia și Spania ca fiind printre cele mai frecvente opțiuni, însă regăseau și numeroși refugiați care nu aveau o direcție anume, alegând să stea câteva zile în România pentru a-și pune gândurile în ordine și a pune bazele unui plan de plecare.
„O doamnă a plecat cu cele două fiice în București, fără a avea un plan sau o destinație anume, iar nepotul dumneaei a rămas în Suceava, la un voluntar acasă, urmând ca o mașină să-l ducă în Spania, la mama lui. Ulterior am aflat de la băiat că doamna a plecat în Ungaria”, ne povestește Luiza.
„De ce ne ajutați? de ce știți limba rusă? de ce mâncarea e gratis?”
Luiza ne-a povestit și cea mai recentă întâmplare, care a marcat-o profund: „Erau numeroși copii, ei nu prea înțelegeau ce se întâmplă, însă unii ne spuneau că ei nu mai au casă, că a fost totul distrus și că vor acasă pentru că acolo și-au lăsat toate jucăriile. Momentul care m-a marcat cel mai mult a fost când o mamă cu două fetițe au venit să-mi ceară suc, la Hotelul Mandachi, iar pentru că se uitau dar nu voiau să ceară, nu știau dacă este gratis sau nu, eu le-am întrebat dacă mai vor ceva, la care cele două fetițe mi-au răspuns «da, îl vrem pe tata lângă noi» ”.
Oamenii suferă diferit, unii își manifestă verbal necazul, iar alții se vindecă în tăcere. Luiza ne povestește și despre o doamnă care a refuzat să doarmă, stând ore întregi pe scaun, lângă ușă: „Toți stăteau pe saltele, mâncau, vorbeau, iar ea stătea lângă ușă, într-o pereche de șlapi, așa cum a reușit să fugă de acasă.”
Este greu să accepți un bine venit din partea unor străini, iar refugiații erau chiar șocați că acești tineri voluntari nu vor nimic în schimb și că nu sunt plătiți pentru a sta zeci de ore și pentru a împărți mâncare și a traduce.
„Cele mai frecvente întrebări pe care le primeam erau de ce ne ajutați, de ce știți limba rusă, de ce mâncarea e gratis, de ce ei nu plătesc cazare, ce fac dacă nu au bani și deja restul ne adresau întrebări în legătură cu transportul și destinațiile alese”, ne-au povestit tinerii voluntari.
„O doamnă nu a vrut nimic, doar o pereche de pantaloni, pentru că plecase de acasă doar într-o pereche de pantaloni, avea lipite absorbante în dosul pantalonilor pentru că era udă și îi era foarte frig. A venit la hotel o doamnă foarte afectată, iar noi am plecat la ea să-i oferim susținere, la care dânsa ne-a zis «voi înțelegeți că eu nu mai am casă, am doar cei trei copii, mașina, actele și câțiva bani, eu nu știu ce să fac și unde să plec». Majoritatea erau foarte recunoscători, o ucraineancă care pleca în Texas a scris chiar și o postare în care relatează despre experiența trăită în România, despre căldura cu care a fost primită de voluntari și chiar dacă nu a fost cazată într-un hotel de 5 stele a simțit sentimentul de siguranță lângă noi”, ne-au mai spus cele trei fete.
„În vamă am auzit prima oară mulțumesc în limba ucraineană”
Refugiații simțeau instant siguranță și confort în momentul în care li se vorbea în ucraineană sau rusă, puteau fi ghidați spre destinațiile dorite, iar nevoile lor erau ascultate și, cel mai important, înțelese. Diana, care în vama Siret a fost în calitate de traducător, ne-a relatat despre experiența sa și despre interacțiunea directă cu refugiații ucraineni: „În vamă am auzit prima oară mulțumesc în limba ucraineană. Refugiații erau șocați să vină în România și să fie întâlniți de o persoană vorbitoare de limbă rusă, mă întrebau de unde sunt și cum se face că știu limba rusă. În momentul când un bărbat le propunea ajutor, doamnele erau mult mai reticente, având încredere mai multă în voluntarii de gen feminin. Să gândim logic, ești o femeie într-o țară străină, bărbatul tău luptă în război, e normal să te simți vulnerabilă. Inițial, le era frică pentru că nu cunoșteau scopurile noastre. Eu le ceream numărul de telefon sau sunam chiar șoferul ca să verific dacă au ajuns cu bine, când luam legătura cu refugiații aceștia mereu se simțeau în pericol, deși erau la loc sigur. Am întâlnit într-una din zile un grup de cinci bărbați care veneau din Franța și se îndreptau spre Ucraina, spunând că ei trebuie să-și apere țara. Iar un bărbat din Egipt se îndrepta, la fel, spre Ucraina, deși era stabilit de ani buni în Egipt împreună cu toată familia, acesta mi-a spus că are de gând să ia arma în mână pentru a-și apăra familia, nu doar să stea lângă ei”, povestește studenta.
Războiul din Ucraina nu e altceva decât o catastrofă socială, un eveniment care nu se rezumă doar la pierderi de vieți și daune materiale colosale, ci un dezastru care înghite tot ce putea însemna cultură și valori general-umane. Războiul ne dezumanizează și transformă tot ce consideram irațional și ilegal chiar, în normalitate. Violență și cruzime, peste tot doar plânsete și suspine. Oamenii sunt solidari și susțin Ucraina după posibilități dar, să fim sinceri, o pancartă cu mesajul „Să se sfârșească războiul, vrem pace”, nu va aduce înapoi mamei îndurerate fiul pierdut în ghearele morții.
Războiul este un fenomen chiar rușinos în secolul cunoașterii. Omenirea trebuia să învețe cum să evite o catastrofă de acest gen, mai ales după cele două antecedente care practic au îngenuncheat tot ce însemna umanitate și empatie pe pământ. Este secolul în care aproape totul este posibil, când oricine are la îndemână orice tip de aparat digital care te trimite spre cele mai actuale informații și totuși rămânem neinformați, absorbiți de zvonuri și speculații, punem la îndoială faptele veridice, iar cele false le luăm de bune. Am ajuns în momentul în care comunicare a atins un nivel atât de înalt, iar noi suntem mai primitivi ca oricând și în această sferă. Este un secol în care am rămas săraci. Săraci și muți în fața morții și a poftei de putere.
Sabrina VACARI
