Da’ de ce tocmai eu!?

După cum știți, această rubrică este scrisă alternativ de mine și de colegul Gabi Manță. El este cel mai adesea obiectiv, în timp ce eu nu-mi ascund dragostea pentru unele persoane / personaje / echipe care populează sportul și implicit rubrica: Real Madrid, Roger Federer, CR7, Ronnie O’Sullivan etc. Printre iubirile mele de durată se numără, după cum probabil știți, echipa de fotbal numită Brazilia. Ca om care a citit mult și multe despre sport, mi s-au întipărit, de zeci de ani, în minte vorbele lui Ioan Chirilă care spunea că Brazilia ar trebui să fie declarată campioană mondială eternă, iar din 4 în 4 ani Campionatul Mondial să desemneze doar deținătoarea locului 2! Ioan Chirilă scria asta pe vremea când Pele încă juca, iar nume de legendă ca Garrincha, Vava, Didi, Djalma Santos ori Gilmar (da, da, a existat chiar și un portar de legendă!) erau încă proaspete în memorie. Asta era pe la începutul anilor 70, care au adus și ei un Jairzinho, Rivelino, Tostao. Ba chiar și mai încoace, au izvorât fie un Ronaldo, un Rivaldo ori un Roberto Carlos. Ultimii ani ne-au oferit mai degrabă deziluzii de tipul Kaka ori vagi promisiuni, cum este Robinho (născut talent…). Azi, un singur nume dintr-un lot întreg, de 23, poate fi asociat cu ideea de „fotbal brazilian”, adică spectacol: Neymar. Iar când lipsește și el de pe teren, Brazilia, eterna campioană mondială, devine o echipă oarecare, cam ca Belgia, Grecia sau România. Îndrăznesc chiar să spun că nici un brazilian în afară de Neymar nu are tehnica și știința jocului ale unui Mutu sau Sânmărtean. Dacă adăugăm și tradiționala vraiște în apărare, putem înțelege de ce Brazilia a luat primele 2 goluri. Restul, până la 7, e deranj psihic. Brazilia 2014 n-a jucat nimic. Nu doar în meciul cu Germania, ci în toate. Ba n-a avut nici antrenor. Asta nu mă face să nu țin tot cu ea și-n 2018, 2022… Am o singură problemă: de ce a trebuit să scriu tocmai eu, și nu Gabi Manță, despre catastrofa asta!?