Pentru noi, Campionatul Mondial de handbal feminin s-a sfârșit. Din nou, fetele noastre s-au dus să ia medaliile de aur și au sfârșit prin a disputa o partidă care să le trimită pe locurile 7 sau 8. Comparația cu fotbalul nu-și are rostul, din moment ce cea mai bună performanță a Naționalei este clasarea tot pe unul din aceste locuri, în ’94, în Statele Unite, iar pe generația aia de fotbaliști am și botezat-o „de aur”. Așadar, întinzând la extrem lucrurile, s-ar putea spune că un 7-8 la handbal este echivalentul aurului din fotbal, iar pe cale de consecință, că suntem un popor de handbaliști.
Privind obiectiv, se pare că la fotbal ne mulțumim cu foarte puțin, în timp ce handbalul devine tragedie națională atunci când nu ne aduce titlul suprem. În ocazii similare (iar cel puțin în ultimii vreo 10-12 ani au avut parte numai de asemenea ocazii) am încercat, de la un caz la altul, să găsim explicații, ba și vinovați: ba că fetele stau rău cu capul, ba că încă mai rău decât ele stă Tadici, ori că selecția aceluiași terorist a fost tembelă, lăsând acasă valorile care, dacă ar fi fost în lot, am fi bătut tot ce mișcă pe planetă.
De fiecare dată, ceva adevăr a fost în fiecare din aceste explicații, ceea ce însă n-a avut darul de a schimba radical situația nici măcar atunci când, absolut justificat, s-a renunțat (sper că definitiv) la Tadici.
S-a spus că pe vremea lui era o atmosferă tensionată, un soi de dictatură, istericalele lui inhibându-le pe fete. Sosirea lui Voinea a fost privită ca o izbăvire, fetele, scăpate de presiunea psihică a teroristului, urmând să zburde ca nebunele, să dea spectacole mai ceva ca Harlem Globetrotters și să umilească pe bandă rulantă toate celelalte valori ale handbalului feminin, de-a lungul, de-a latul și desigur de-a rotundul planetei. În loc de asta, am văzut o echipă a României distrugând fără cruțare Chile, dar pierzând în inconfundabilu-i stil în fața acelorași Norvegia ori Spania, care ne-au „nășit” ca de obicei, când ne era lumea mai dragă și aurul mai la îndemână.
N-am auzit încă oficial exprimată ideea că dacă ar fi fost și Vali Elisei rupeam tot. O vom auzi, fiți siguri. Am auzit, în schimb, că dacă va veni la cârmă Mariana Târcă, atunci nimeni nu ne mai stă în cale în drumul spre marile performanțe, prima ocazie fiind, desigur, Olimpiadele de la Londra, din 2012. Atunci va fi mare fericire, cu atât mai mult cu cât vârsta medie a echipei de azi va fi atunci doar cu puțin peste 100 de ani, vârsta marilor succese.
