Virușii nu se oploșesc de capul lor în computerele infectate, ci se insinuează pe lângă un clip porno, ori pe lângă o „bombă” de presă, ajungând în casele noastre precum puricii aduși de mâțe. Le este necesar suportul de maximă audiență, în stare să le asigure accesarea imediată: oricât de protejat, computerul inocent lasă până la urmă garda jos și hâda orătanie electronică se instalează în inima Windows-ului, parazitând-o agresiv și, adesea, iremediabil. Motiv pentru care atașările virale devin și indicatori ai audienței: cu cât materialul atrage mai multe parșivenii atașate, cu atât mai abitir înseamnă că are căutare pe net.
Recent, o scrisoare a devenit „virală”, adicătelea, atractivă pentru viruși; circulă pe rețelele de socializare și-i atribuită „unui elev” căzut la bac, deși, neîndoielnic, atestă scriitura unui polemist de presă cu condei antrenat. N-a compus-o cu siguranță o loază trântită la examenul maturității, ci (de astă dată, probabil) vreun gazetar cu experiență, un părinte exasperat, ori, mai știi, un profesor lucid de „școală nouă”. N-are importanță cine, la urma urmei, fiindcă epistola făcută publică este țipătul unei generații copleșite de oprobriul ratării examenului și, în bună măsură, îndreptățită să arate cu degetul către adevăratul vinovat – sistemul: „Rușine pentru că ați ajuns să dați vina pe o generație crescută de voi, arătată cu degetul tot de voi! Rușine sistemului care ne-a crescut! Rușine modelelor care ne sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Rușine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei, ROMÂNIEI!”
După cum se vede, autorul deschide lista reproșurilor arătând întâi către el însuși și abia apoi spre restul celor ce alcătuiesc sistemul, spre a încheia, logic și… apoteotic „rușine României!” În bună măsură are dreptate: „Am ajuns după 20 de ani de șpagă, de modele gen Becali, Tălmăceanu și Bianca Drăgușanu, de învățământ prost manageriat, de legi prost făcute, să profite cei puternici, de facultăți pe pile și bani din care au ieșit generații întregi de dascăli care ne-au educat pe noi, cei idioți și fraieri, cei care ne aflăm acum în aceeași oală, indiferent dacă am luat sau nu bacul, am ajuns la limită!”
Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că acest strigăt (în pustiu?) are temeiul bunului-simț și exprimă, în profunzime, adevărata realitate: EI sunt la fel de vinovați ca și NOI. Nimic mai simplu decât să denunți incultura unei generații care crede că Nichita Stănescu a fost… femeie (păi de, la tv o arată mereu pe „Nichita”…), că patul lui Procust este „palatul lui Procust”, că exprimarea agramată a clasei politice („eu, CA ȘI ministru”), care li s-a impus drept chintesență a corectitudinii gramaticale, și-au însușit-o fără efortul gândirii proprii, că lecturile marilor opere au fost înlocuite cu rezumatele de pe internet, că școala a coborât în rang mult după bar, discotecă, gagicăreală, mașini, „iarbă” și că, în general, învățătura a fost legată de gard, când a fost și este mult mai incomod să cercetezi în profunzime, identificând rădăcina răului.
„Acești copii care au văzut zi de zi la televizor cum este încurajată prostia și incultura, alături de băieți de bani gata făcuți fraudulos, înconjurați de curve semi-îmbrăcate în direct la televizor, acești copii bătuți de soartă că s-au născut (…) într-o țară în care e mai important ce chiloți are Crudu decât rezultatele sportive și intelectuale (n.n. – aș propune ordinea firească, așezând pe primul loc cultura)… adevărul e că de 20 de ani ne așteptam să iasă flori de nufăr în locuri în care n-am aruncat nici măcar semințe de urzică! (…) Știați că suntem pe penultimul loc în Europa și la egalitate cu Congo la nivelul învățământului? Așadar, de ce vă mirați?”
Chiar: de ce ne mirăm? N-am înțeles doar ce rost au imprecațiile la adresa… comuniștilor, fiindcă, oricât de mari păcate va fi avut vechea orânduire, școala era școală și carte se făcea – poate chiar cu prisos de seriozitate, acribie și temeinicie decât o cerea însăși viața. În rest, scrisoarea mustește de legitimitate. Va trece, sunt sigur, neluată în seamă, cum toate semnalele a ceea ce Cantemir numea „decrementum”, care se sting, înăbușite în marea indiferenței, interesului, politicianismului, nesimțirii.
