D-ale plagiatului

În chestiunea plagiatului, totu-i simplu și indubitabil: cine greșește, plătește. Încercările de a o da cotită mai degrabă afundă toată tărășenia în penibil și-n derizoriu: pot nădăjdui să explice, dar n-au cum să justifice. Numai că, trăitori fiind în România, avem parte, și-n tratarea cazurilor de plagiat, de flagranta recurgere la dublul standard: delictul există și-i purtător de consecințe doar în cazul în care convine părții (politic) adverse.
La o recentă emisiune tv, grațioasa Andreea Pora a condamnat încă o dată, cât se poate de vehement, plagiatul lui Ponta. Spun ”încă o dată”, fiindcă polemista este autoare a unei serii de articole pe această temă: ”Să-ți fie rușine, Victor Ponta!”, ”Plagiatul și sinuciderea, un film prost în regia USL” ș.a. Nu intrăm în fondul chestiunii – este treaba lui Ponta să lămurească, dacă poate, ceea ce-i de lămurit – dar trebuie să punem biblica întrebare ”cine aruncă piatra?”, fiindcă taman Pora fusese dată afară din redacția Hotnews pentru… repetate plagieri! O dată copiind (și semnând!) până și erorile din textul Adrianei Duțulescu publicat în ”Evenimentul zilei”! În pofida evidenței și a consecințelor, reprezentantul Hotnews, Cristian Pantazi, afirmă senin că ”Plagiatul a fost un regretabil incident minor. Nu-i acordăm mare atenție. I se poate întâmpla oricui”, iar ”Ce s-a întâmplat a fost o problemă minoră față de plusurile pe care, totuși, Andreea Pora ni le-a adus”.
Poftim de vezi! Dacă aduci ”plusuri”, plagiatul nu mai contează! Același delict este când crimă, când mizilic! Sau, și mai adesea, este și… nu-i – cazul Mircea Cărtărescu. Scriitor important și de real interes, pe care Institutul Cultural Român l-a tradus și publicat în 18 limbi, străduindu-se cu îndreptățire (nu-i nici o ironie, chiar cred că trebuie s-o facă) să-l ”împingă” către Premiul Nobel, și-a făcut intrarea în literatura română plagiind. Vorba lui Pantazi – ”se mai întâmplă”. A retipărit fără ghilimele în cartea sa ”Faruri, vitrine, fotografii” o pagină întreagă dintr-un roman al lui Lawrence Sterne, apărut și-n traducere românească. Explicațiile pe care Cărtărescu le dă în ”România literară” (an XIV, nr.7) ar trebui să fie atent conspectate de Ponta, întrucât par a avea aceeași valabilitate: ”Poemul «Căderea», cu care începe volumul meu de debut (…) cuprinde în substanța sa câteva texte cu caracter de citat cultural (…) Valoarea acestor citate nu este una literară, ci culturală.
De aceea, am considerat ca neadecvată interpretării poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini) marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferând mărci de alt gen.” De unde trebuie să înțelegem că ”citatul cultural” nu necesită ghilimele. Așa or fi stând lucrurile și în cazul ”citatului juridic”? Cât despre ”mărcile de alt gen”, care-s? Și iată că ”Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri” (CA ȘI norii ar spune secretarul de stat de la Mediu, pe care l-am ascultat vorbind la radio ca un biet post-alfabetizat…), iar despre plagiatul lui Cărtărescu se tace… orbitor. Și dacă tot am vorbit despre ICR: să ne amintim, pentru surpriza informației târzii, că, la Înființarea Institutului, ”Dilema” a dus o adevărată campanie pentru așezarea lui sub egida Parlamentului, iar dl. Cărtărescu se opunea vehement creării noii instituții, pe care o asemuia cu cele două ”monstruozități comuniste”, Palatul Poporului și Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Dincolo de toate, s-ar cuveni, odată și odată, să încercăm a scoate toate aceste frământări care confiscă timpul nației de sub zodia politicului exacerbat, pentru a le aduce în matca firească ”sine ira et studio”. Ai plagiat, răspunde. Dar nu unul da și șapte nu – presa a mai adus în discuție, de curând, alte nume prestigioase. Epidemie! Oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua la puricat toate doctoratele acordate în România?