D-ale noastre

Sâmbătă, la Podul Dâmboviței (jud. Argeș) a fost sărbătorit Paul Everac, la împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani. N-a fost, cum era de așteptat, inițiativa Uniunii Scriitorilor. Nici a Academiei. Nici a Ministerului culturii. Nici a UNITER. Nici măcar a Direcției pentru cultură și culte a județului Argeș. Invitația mi-a fost trimisă în numele unui „Comitet de organizare”, dar pe plic este ușor de recunoscut scrisul lui Everac.
Conform Institutului Român de Statistică, Paul Everac este autorul cel mai jucat din toate timpurile în România. Într-o recentă și (prin proporții) monumentală Istorie a literaturii române, Everac nu există decât în câteva trecătoare referiri, toate negative, deși a publicat 5 cărți de poezie, 18 de eseistică, 7 de proză, 41 de teatru, i s-au reprezentat 39 de piese, deține sumedenie de premii literare, este prezent în toate sintezele și dicționarele de literatură, i s-au dedicat cărți etc. etc. Veți spune că astea sunt, înainte de orice, referiri de ordin cantitativ, evident, incontestabile. Contestabilă ar fi atunci, în totul, calitatea „mărfii” oferită unui atât de larg consum?
Dacă ne luăm după referințele critice mai vechi, dimpotrivă: o mulțime de condeie prestigioase (atunci și acum) pledează convingător în favoarea unei bune părți a dramaturgiei lui Everac. Politicește? Nici măcar membru de partid n-a fost. Marele reproș ar fi acela că, „om al lui Iliescu”, a fost pus 11 luni în fruntea Televiziunii publice, unde a deranjat profund prin tabletele sale săptămânale. Și cel mai sever exeget, dacă-i înzestrat cu minimă bună credință, trebuie să recunoască faptul că Everac este autorul a cel puțin 5-6 piese de teatru care, în generala sărăcie a dramaturgiei naționale (și nu numai) pot onora cu deplină legitimitate lista textele bine articulate și purtând marca unui curaj ce i-a pricinuit sumedenie de cenzurări și interziceri. O știu și din proprie experiență: piesele ce i le-am jucat au necesitat adevărate lupte cu „forurile”.
Acum, nu numai că nu-l joacă nimeni, dar este împroșcat cu invective acolo unde te aștepți mai puțin. „Wikipedia”, enciclopedia internetului, care s-ar cuveni să ofere totdeauna informație onestă și echilibrată, susține articolul „Everac” cu citate din „România literară”, în care se vorbește despre „o persoană fără operă”, cu „dialoguri idioate” și „dejecții intelectuale”. Halal enciclopedie! Sărbătoritul nu are doar scrieri impecabile, nici egale în toate, că nu-i Shakespeare, încap și reproșuri, însă nu-i cu putință ca, din pricina umorilor nestăpânite, să încerci îngroparea definitivă a unei opere în care se află și cenușă, dar realmente sclipesc și pietre prețioase. Iar cât de „expirat” este Everac o dovedește mica farsă pe care a copt-o televiziunii post-revoluționare (mult înainte de a-i fi director). În căutare de texte noi, de autori noi, într-un cuvânt, de teatru nou, care să înlocuiască definitiv și revoluționar dramaturgia „expirată”, s-a organizat un concurs de texte destinate scenei și montărilor tv.
A fost aleasă fără șovăire piesa câștigătoare; numele autorului nu spunea nimic și nu i se știa nici adresa. I-a dumirit Everac: piesa era a lui și o semnase cu pseudonim. A primit premiul, dar textul n-a fost pus niciodată în scenă, idiosincrazia față de incomodul Everac justificând soluția „i-o plătim, numai să nu se joace!” La 83 de ani, dramaturgul a fost dat afară din casa (retrocedată) pe care o cumpărase de la statul român. A trebuit să declare greva foamei pentru a primi altă locuință. La 85 de ani, duce tratative cu Consiliul județean Argeș pentru a i se prelua foarte modesta casă de la Podul Dâmboviței, unde a izbutit să adune o inedită colecție de busturi ale contemporanilor săi scriitori și actori. Ingratitudinea are marcă depusă românească. Eu unul, la Podul Dâmboviței, i-am urat sincer lui Everac „la mulți ani!”