Să le luăm pe rând: spectacolul de la ceremonia de deschidere a fost risipit, mărunțit scenic și strict ilustrativ. Să recunoaștem că, la Soci, rușii au dat clasă!
După cum în fotbal posesia nu determină numaidecât succesul, tot așa amploarea efortului și numărul de personaje aduse în scenă nu generează automat performanță artistică. Singurul element de remarcat, „mingea” electronică multifuncțională din centrul arenei, aparține în primul rând tehnologiei și (eventual) apoi artei.
Altfel, un Campionat Mondial cum era de așteptat: cu scoruri-surpriză, cu goluri înscrise în secunda 29 (Dempsey, USA), cu arbitri aduși, în numele globalizării, din toate zările (unul era din Insulele Vântului – formidabil fotbal s-o fi jucând acolo!), unii, cu certitudine, mai slabi decât Balaj, cu comentarii tv onorabile (Hossu-Longin, Olăianos), alături de gogonate trăsnăi inculte („e-ntuneric bocnă”, „Hodson a antrenat echipe din 8 continente”, „grecii știe să se apere”…), cu faze sclipitoare, alături de simulări, trageri de timp, proteste – mă rog, tacâmul de rigoare. Meciuri formidabile (Italia-Anglia), meciuri de doi bani (Iran-Nigeria), meciuri aparent nedrepte (Germania-Portugalia, Spania-Olanda), isprăvi à la David, învingătorul lui Goliath (Uruguay-Costa Rica, 1-3; minusculul stat Costa Rica are 4 milioane de locuitori – cam cât Basarabia…), fani fericiți, fani disperați, de te-ntrebi dacă nu cumva sunt oameni care n-au cui (și mai ales de ce) să-și dăruiască iubirea cea mare, așezând-o plocon la poalele fotbalului, o joacă cu ștaif prefațată solemn de intonarea imnului național.
Dar cât de… naționale sunt Naționalele? Doar una reprezintă cu adevărat fotbalul din țara cu pricina: echipa Angliei. Jos pălăria: toți cei 23 de componenți aleși de Roy Hogdson joacă în campionatul englez. Respect, Anglia! Și rușii ar putea pretinde exclusivitate națională, numai că le strică poza antrenorul italian Capello. În rest, vară și fum. Nici un ganez prezent la Mondial nu joacă în echipe din Ghana, toți brazilienii din echipa-standard trudesc pe stadioane din afara Braziliei, iar alte reprezentative sunt atât de cârpite prin acordarea unor naturalizări de complezență, că te-ntrebi de ce Elveției nu i s-a cântat, cum s-ar cuveni, imnul Albaniei (așa am ajunge și noi la Mondial, fiindcă „Trei culori” e cântec românesc vândut de Victor Eftimiu albanezilor…)
Marea problemă a arbitrajelor se arată a fi lovitura cu cotul. Una că îngăduie simulări înduioșătoare, repede aducătoare de cartonașe, alta că-i greu de decelat intenția, câtă vreme o dinamică firească a mișcării implică reechilibrare prin acea balansare a brațului. Jucătorul aflat în a doua fază a săriturii n-are cum să… n-aibă mână, și dacă… o are, este obligat la gestul cu traiectorie incriminată de recomandările UEFA. Adevărat, se utilizează și golănește, cu premeditare, dar foarte dificil să descoperi intenția în aparența atât de firească a gestului. Poate, cine știe, ne va ajuta electronica: după „goal control 4D”, de ce nu și „cot control 4D”?
Cât despre Messi, nimic altceva de spus decât că rămâne Messi și declinul Barcelonei (inclusiv al Naționalei) n-are nici o legătură cu vreo presupusă „terminare” a fotbalistului cu mutrișoară de puștan prins fără bilet în tramvai (aud că-l paște fiscul spaniol!), capabil să ridiculizeze în asemenea hal pe bieții Bicackcici și Besici și să marcheze golul de aur al Argentinei după o cursă începută tocmai pe la mijlocul terenului! Respect, Messi!
Nu poți să nu te întrebi, glosând pe marginea întâmplărilor de la Mondialul brazilian, ce ar fi făcut acolo românii, dacă Doamne ferește, pițurcărind șontâc-șontâc printr-o grupă slăbănoagă, ne-am fi calificat. Cum adică l-ar fi anihilat Râpă pe Messi și cum s-ar fi descurcat Nicoliță în fața lui Thiago Silva.
Eu zic să le mulțumim mai degrabă grecilor (echipă de mult terminată) pentru că ne-au protejat de asemenea umilință.
Mondialul continuă și înainte, mult mai este.
