D-ALE LUI MILUȚĂ

Semnalam, în precedenta tabletă, excelenta carte dedicată lui Miluță Gheorghiu de Sorina Bălăneseu. A fost, ca să zic așa, o pseudo-recenzie. Astăzi, spicuiesc din volumul editat de revista „Teatrul azi”, câteva dintre șotiile lui Miluță. Maică-sa și l-ar fi vrut avocat pledant. În cele din urmă, a primit aprobarea familiei pentru a se înscrie la Conservator. Cu o singură condiție (a mamei); „Să învețe și carte” (!) Ajuns actor în toată puterea cuvîntului, înțelegea în felul său să-și rezolve diferendele cu critica teatrală (soluții mai greu de aplicat astăzi). Ziaristul Melle reclamă conducerii Teatrul Național: „în seara de duminică, 23 sept, am fost prin surprindere atacat în mod laș de către dl. Minai Gheorghiu (…) și lovit cu un baston în cap”. Melle își manifestase niște rezerve față de interpretarea lui Miluță… După 1949, vreme în care i se repartizau doar roluri de… sabotori (cei care, cu adîncă mișelie, torpilau industrializarea ori colectivizarea și populau „zona negativă” din biata dramaturgie românească de atunci) încep temutele verificări de partid. Tovarășul Miluță este întrebat de către încruntata comisiune ce a făcut pe frontul anti-sovietic. Răspunsul i-a lăsat mască: „Și am trecut Prutul, am trecut și Nistrul, am trecut Bugul, cînd, deodată, catastrofă: vin rușii!” În loc să se amuze de inocența candidatului, comisia… l-a exclus din partid (cum asta, rușii, catastrofă?) și l-a trecut pe linie moartă (i s-au încredințat doar partituri episodice și nesemnificative). „Prinde”, mai apoi, rolul titular din „Baba Hîrca”, una dintre neuitatele sale creații scenice. Alarmați în sală, cronicarii de la „Contemporanul”. Miluță promisese să se abțină, în astfel de împrejurări, de la cîrlige și adaosuri în text, inclusiv (și mai ales) la săgeți în actualitate. Bineînțeles că uită și-și dă drumul ca de obicei. Siderat și îngrozit, actorul Chiosea îl avertizează „pre limba piesei”, de-a auzit toată sala, inclusiv cronicarii: „Habule, Hîrco, Contemporaua!” Ajuns la Chișinău, deci în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (1955), cu „Chirița în provincie”, se adresează sălii, încremenindu-și confrații: „Frați români, ne bucurăm să fim aici, printre voi!” Spectatorii izbucnesc în nesfîrșite aplauze și, a doua zi, cronicarul dramatic de la „Moldova Socialistă” apreciază la superlativ „jocul tovarășei Miluța Gheorghiu”. După astfel de ispravă, au trebuit să treacă 33 de ani pînă cînd altei trupe din România i s-a permis să joace în Basarabia sovietică: Teatrul Național din Iași, cu o piesă a lui Ion Druță (1988). Publicul ne-a primit, atunci, la fel de entuziast ca în 1955! Cît despre confuzia privind adevăratul sex al interpretului Chirițoaiei, circulă mai multe legende, unele povestite de Miluță, altele, de cei care i-au fost alături în turnee. Un copt avocat dintr-o localitate ardeleană i-ar fi adus în cabină o jerbă de fiori și i-ar fi turnat declarații amoroase, însoțite de insistente avansuri. Alta: într-un tîrgușor muntenesc, primarul bețiv, amorezat pînă peste cap de nurii Chiriței, și-a manifestat public bănuielile și frustrarea: „toate damele mi le suflă șeful de la jandarmi, prestigiul uniformei, ce vrei?” Mai sigure rămîn cele tipărite în presa vremii. La Timișoara, ziarele nemțești au lăudat la superlativ interpretarea lui Miluță, în termenii „Frau Milutza sehr gut gespielt”. Am fost martor, în 1960, la festivitatea ce marca centenarul Universității ieșene. Un oficial turmentat, semi-analfabet, binecunoscut pentru gafele izvorîte din incultura sa enciclopedică, se îndrepta clătinîndu-se către microfon. Miluță a salvat situația: a tăiat calea nedoritului orator, a înșfăcat microfonul și a strigat „Trăiască Universitatea noastră centenară și profesorii ei!” Aplauze, urale, corul a intonat „Gaudeamus!” și totul s-a sfîrșit onorabil. La înmormîntarea lui Miluță, în 1971, s-a instalat printre cei ce însoțeau sicriul (membrii întristatei gărzi de onoare, din care făcea și sus-semnatul), un personaj zdrențăros, cu picioarele goale în galoși și purtînd un soi de steag-prapur negru. Nu s-a mai dat dus pînă la groapă, unde a oferit indicații prețioase cioclilor. Era un gropar ieșit de mult la pensie admirator fanatic al lui Miluță, care-și jurase să nu-l lase coborît în criptă fără măiastra lui îndemînare… În ultimele apariții cu „Chirița”, Miluță nu mai avea glas și putere să-și susțină arietele pînă la capăt; mai mult diza pînă la șoaptă. Alt public l-ar fi fluierat. Ieșenii, în sala Naționalului, lăcrimau: „Miluță nu mai poate”…