Cuviosul stareț Paisie de la Neamț ( I )

Unul din marii nevoitori și înnoitori ai monahismului românesc din veacul al XVIII-lea a fost starețul Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț. „Curgerea vieții” lui o cunoaștem din cele scrise de el însuși și de unii dintre ucenicii lui de la Neamț.
Se născuse în orașul Poltava din Ucraina – el însuși mărturisind că este „malorusian” – în ziua de 21 decembrie 1722, zi de pomenire a morții marelui mitropolit Petru Movilă al Kievului, fapt pentru care a primit din botez numele acestuia. Era al 11-lea din cei 12 copii ai preotului Ioan, slujitor la catedrala Uspenia (Adormirea) și al presbiterei Irina, călugăriță spre sfârșitul vieții în mănăstirea Pocrov din același oraș, sub numele de Iuliana. Bunicul și străbunicul fuseseră tot preoți în Poltava, iar alte rude îmbrățișaseră îngerescul chip al călugăriei. Rămas orfan de tată la vârsta de patru ani a fost crescut de mama sa și de un frate mai mare Ioan, preot la biserica la care slujise și tatăl lor. A învățat carte la școală parohiala de aici, după care s-a înscris la vestita Academie din Kiev, înființată de mitropolitul de neam roman Petru Moviia. Cursurile școlii erau împărțite în trei cicluri, având cu totul 12 ani de studii. Tânărul Petru a urmat numai primul ciclu, cu patru clase inferioare, în care se învățau limbile greacă, slava și polona, gramatica și sintaxa. A părăsit apoi școala, în 1740, intrând în mănăstirea Liubietchi, pe Nipru, iar după trei luni în mănăstirea Medvedovschi, în dreapta Niprului, aflată pe atunci sub stăpânire polonă. Aici a fost tuns rasofor, la praznicul Schimbării la față din anul 1741, primind numele de Platon. Din pricina prigoanelor venite din partea catolicilor și a uniților din regatul polon, tânărul monah a fost nevoit să se reîntoarcă la Kiev, unde a intrat în cunoscuta Lavra Pecerska, făcând icoane de aramă.
Cuprins de râvna spre o viață duhovnicească mai înaltă, în 1742 și-a îndreptat pașii spre țările românești. A trăit vreo patru ani în schiturile Dălhăuți, Trăisteni, Poiana Mărului și Carnu, situate la întorsura Carpaților, sub munte, în fostul județ Râmnicul Sărat. Acolo a avut prilejul să cunoască pe schimonahii Vasile de la Poiana Mărului, Onufrie de la Carnu și alți părinți cu viață aleasă, care au contribuit la formarea lui sufletească și la întărirea dragostei lui față de rânduielile vieții călugărești. După patru ani se îndreaptă spre Muntele Athos, în nădejdea că în această „grădină a Maicii Domnului”, sufletul său va fi răsplătit cu aflarea unei atmosfere de înaltă viețuire duhovnicească. Spre regretul lui, a rămas, dezamăgit, căci Athosul era atunci într-o stare tristă, cu mănăstiri robite de turci și silite să se răscumpere cu mari sume de bani, multe din ele fiind în stare de ruină, de neorânduială, cu călugări de neamuri felurite, care se învrăjbeau între ei. Platon rasoforul nu s-a descurajat însă, ci s-a așezat într-o chilie în jurul mănăstirii Pantocrator. Pe la începutul anului 1750 a venit la Athos starețul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a călugărit deplin, primind rânduiala „schimei mici”, dându-i numele de Paisie.
– În 1763, Părintele Paisie se afla la Dragomirna
Ajungând pe o înaltă treaptă a desăvârșirii morale, monahul Paisie a început să fie prețuit de frații săi de călugărie, încât, pe nesimțite s-au strâns ucenici în jurul lui. Curând numărul ucenicilor a sporit în așa măsură, încât s-a simțit nevoia unui preot-duhovnic. În această situație, frații au stăruit pe lângă povățuitorul lor să primească darul preoției. Și astfel, în anul 1758, Paisie a fost hirotonit preot (ieromonah) și duhovnic de către un episcop cu numele Grigorie. Când numărul fraților a crescut și mai mult, a cerut îngăduința ca să ridice un schit, cu hramul Sfântul Prooroc Ilie, tot pe moșia mănăstirii Pantocrator. Aici frații au zidit din temelie o biserică, 15 chilii și alte clădiri trebuitoare. Paisie, considerat ca un „stareț” al lor, a început aici revizuirea vechilor traduceri slave din scrierile Sfinților Părinți și mari asceți, după originalul grecesc.
Lipsa de chilii pentru cei 64 de frați, ca și neînțelegerile dintre monahii greci și slavi, l-au îndemnat pe Paisie să părăsească Sfântul Munte în 1763 și să se reîntoarcă în țările românești, pline de mănăstiri mari, vechi ctitorii ale evlavioșilor noștri domnitori. Pentru început s-au așezat în schitul Vărzărești, între Focșani și Râmnicu Sărat. De aici s-au îndreptat spre Iași, unde au fost primiți cu multă dragoste de mitropolitul Gavriil Calimachi, care le-a oferit mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu toate proprietățile ei. Și astfel, în anul 1763, la Dragomirna, care până atunci avea un numâr neînsemnat de călugări, a început o viață nouă, de muncă și de rugăciune. De îndată s-au îndreptat spre această nouă vatră de trăire duhovnicească noi viețuitori, români, ucraineni sau ruși. (Preot profesor Dr. Mircea Păcurariu) (Continuare în ediția de mâine)