Cuviosul Onufrie Egipteanul, 70 de ani de asceză în deșert

Cuviosul Onufrie cel Mare a trăit în a doua jumătate a veacului al IV-lea, în pustiul Egiptului. El a rămas în istoria Bisericii drept pildă a sihaștrilor, întrucât a petrecut aproape întreaga sa viață în singurătatea deșertului. În condiții de asceză aspră, Cuviosul Onufrie a ajuns la o mare înălțime duhovnicească. Este serbat ca sfânt în ziua de 12 iunie a fiecărui an, atât de Bisericile Ortodoxă, Catolică, cât și în Bisericile Vechi Orientale.
Despre Cuviosul Onufrie cel Mare istoria a păstrat foarte puține informații. Aceasta se datorează nu atât faptului că a trăit la începuturile Bisericii creștine, deci în timpuri mai îndepărtate de noi, cât vieții pe care el a trăit-o. Alegând să trăiască în singurătatea pustiului, departe de curiozitatea oamenilor, nu a avut martori ai ostenelilor sale. Și apoi, cât de mult s-ar putea vorbi despre viața unui om care ani de zile s-a scurs, potrivit criteriilor lumii de astăzi, în monotonie?
Alăptat de o căprioară
Cuviosul Onufrie a trăit pe la anii 350-400 în Egipt. Tradiția spune că ar fi fost fiul unui dregător persan. Venirea sa pe lume s-a datorat rugăciunilor stăruitoare înălțate, către Dumnezeu, de părinții săi. Deși dregătorul și-a dorit atât de mult un copil, când acesta s-a născut nu l-a păstrat pentru sine, ci l-a dăruit Celui de la care îl primise: după Botez, a dus pe fiul său la o mănăstire renumită din Egipt, încredințându-l călugărilor de aici pentru a fi crescut cum se cuvine în viața creștinească. Pe calea spre mănăstire, micuțul Onufrie a fost alăptat de o căprioară, care a continuat să-l hrănească până când acesta a împlinit vârsta de trei ani. În mănăstire, Onufrie a crescut în frica de Dumnezeu și cu dragoste față de poruncile Lui.
70 de ani în deșert
Auzind adesea vorbindu-se printre călugări, despre anahoreți și dorind să urmeze exemplul proorocului Ilie și al Sfântului Ioan Botezătorul, care trăiseră în pustietate pentru dragostea lui Dumnezeu, într-o noapte a părăsit mănăstirea și s-a îndreptat spre pustiu. Pe drum, i s-a arătat îngerul său păzitor care i-a promis că-l va însoți până la sfârșitul vieții. L-a călăuzit, prin deșert, până la o peșteră unde locuia un bătrân sihastru, evreu de neam, care se numea Ieremia. Acesta l-a învățat ce înseamnă viața în singurătate. După puține zile, l-a condus la un loc unde l-a îndemnat să rămână și să se nevoiască. Aici era o peșteră, aproape de un izvor de apă și de un palmier. Bătrânul sihastru l-a vizitat, o dată pe an, până când s-a mutat din lumea aceasta. Tânărul Onufrie a rămas, de atunci, fără nici o prezență omenească.
A petrecut astfel vreme de 70 de ani, îndurând arșița zilei, frigul nopții, și luptându-se cu demonii, cu patimile și cu neputințele firii. În această luptă nu a fost însă niciodată singur: ajutorul lui Dumnezeu nu a încetat să vină, ori de câte ori era nevoie. Avea să spună el însuși avvei Pafnutie, în pragul morții sale: „Lepădând toată grija lumească pentru a ne dărui lui Dumnezeu, nu mai simțim nici foame, nici sete, nici vreo altă slăbiciune. Și atunci când unul dintre noi dorește cu nostalgie să revadă oamenii, îngerii îl duc, prin mijlocirea vedeniei, în rai, unde se vede atât de pătruns de lumina dumnezeiască, încât uită de toate greutățile sale și se întoarce cu mult mai mare putere la asceza sa“. Deși postul și privegherile îi slăbiseră trupul, fața sa răspândea lumină. Cu timpul, hainele i s-au distrus. Singurul său acoperământ și ocrotire față de asprimile vremii a rămas părul său. Barba și părul capului, albite de trecerea anilor, îi crescuseră atât de mult, încât atingeau pământul.
Descoperirea avvei Pafnutie
Poate că Sfântul Onufrie ar fi rămas cu totul neștiut, dacă n-ar fi rânduit Dumnezeu ca pașii unui alt mare ascet să se îndrepte către chilia lui. Cuviosul Pafnutie cel Mare, cel care avea să-l descopere, trăia într-o mănăstire egipteană și își făcuse obiceiul de a se afunda în adâncul deșertului pentru a întâlni sihaștri cu viață îmbunătățită, de la care să primească binecuvântare. Plecat într-una din aceste călătorii, după patru zile de mers, i s-au terminat proviziile de hrană. Slăbit și căzut la pământ, își aștepta sfârșitul. Atunci i s-a arătat un înger care l-a întărit. Călăuzit de înger, a mers prin deșert patruzeci de zile fără hrană. La capătul acestor zile, a ajuns la peștera Cuviosului Onufrie. Când l-a văzut pe avva Pafnutie, deși îl întâlnea pentru prima dată, sihastrul l-a chemat pe nume, semn că Dumnezeu îl învrednicise de darul înainte-vederii. I-a povestit, apoi, viața sa petrecută în pustietate.
Aflând că bătrânul Onufrie trăiește de șaptezeci de ani în singurătate, avva Pafnutie l-a întrebat cum s-a împărtășit în tot acest timp. Cuviosul a răspuns că, în fiecare duminică, un înger al Domnului aduce fiecărui pustnic Sfintele Taine, cu care aceștia se împărtășesc.
Venind seara, Sfântul Onufrie și-a condus oaspetele în chilia sa. După ce au gustat puțină hrană, au petrecut noaptea în rugăciune. În zorii zilei, bătrânul sihastru i-a descoperit Sfântului Pafnutie că Dumnezeu a fost cel care l-a călăuzit, prin îngerul Său, până la peștera lui, pentru a-i îngropa trupul, întrucât venise timpul să plece din această lume. L-a îndemnat apoi pe Pafnutie să povestească monahilor modul de viață al sihaștrilor pe care îi întâlnise în pustie, pentru ca aceștia, auzind de ostenelile lor să prindă curaj și, după putere, să le fie următori. După ce s-a rugat, Cuviosul Onufrie s-a întins pe pământ și a murit. Fața lui răspândea lumină, iar chilia s-a umplut de bună mireasmă. În vreme ce avva Pafnutie plângea, neștiind cum să îngroape trupul Cuviosului, s-au apropiat doi lei care au săpat mormântul. Sfântul Pafnutie s-a întors apoi în mănăstirea sa și a povestit monahilor doritori ai desăvârșirii nu numai cele despre cuviosul Onufrie, ci și despre alți părinți sihaștri pe care îi întâlnise în peregrinările lui prin pustie.
(Pr. Bogdan Dedu)