Cuvinte despre rugăciune

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaștem toate activitățile de care suntem capabili? Căci nu putem evita nici una dintre aceste activități fără grave pericole pentru noi sau pentru urmașii noștri. Slăbirea sentimentului religios și a percepției spirituale, ca și anemierea atitudinii morale, ni se pare tot atât de dăunătoare ca și slăbirea inteligenței.
Aceste rânduri se adresează tuturor – atât celor credincioși, cât și celor necredincioși – deoarece viața ne impune, deopotrivă, aceleași obligații. Ea ne cere să ne comportăm în conformitate cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerințele cele mai subtile ale naturii noastre omenești.
În zilele noastre, activitățile spirituale, morale, etice sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activități fundamentale face din omul modern o ființă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societății. Putem atribui prăbușirea civilizației noastre slabei calități a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reușitei vieții ca și cel intelectual și cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activitățile intelectuale, care conferă puterea personalității noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simțul spiritual. Simțul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Vom urmări să lămurim, pe cât posibil, în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia și efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiția rugăciunii
În esență, rugăciunea pare să fie o orientare a spiritului uman către substratul esențial, nematerial al lumii. În general, ea pornește de la stări cu totul omenești: o plângere, un strigăt interior de teamă, de neliniște, o cerere de ajutor. Uneori, ea devine o contemplare senină a principiului imanent și transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălțare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste și de adorare către Cel care este izvorul minunii numite viață. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o ființă nevăzută, creatoare a tot ce există – înțelepciune supremă, putere și frumusețe dumnezeiască, Tată și Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conștiința este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli Îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, Care este atât de accesibil celui care știe să iubească, rămâne ascuns celui care nu reușește să-L simtă și să-L înțeleagă. Gândirea și cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea își găsește cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenței.
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învățat-o de la misticii creștini, începând cu Sfântul Pavel și mergând până la Sfântul Benedict, precum și de la mulțimea apostolilor necunoscuți, care de douăzeci de veacuri au inițiat popoarele în tainele trăirii vieții religioase creștine. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreția lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova părea să fie un despot, care inspira mai degrabă teroarea decât dragostea. Dimpotrivă, creștinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfățișare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sunt necesare ritualuri și sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a tinde, de a aspira lăuntric către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, emoțional, sufletesc, nu doar mental, intelectual. De exemplu, o meditație asupra măreției lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în același timp o expresie a dragostei și a credinței. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversației unui copil cu tatăl său.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta poate porni de la simpla aspirație către Dumnezeu și ajunge până la contemplare, poate porni de la cuvintele simple, rostite de țăranca oprită înaintea unei troițe aflate la răscrucea drumurilor și ajunge până la măreția cântecului de slavă ce răsună sub bolțile bisericilor. Solemnitatea, măreția și frumusețea omenească nu sunt obligatorii pentru eficiența rugăciunilor. Puțini oameni au știut să se roage cu atâta simplitate ca sfinții. Nu trebuie să convingem pe cineva pentru a fi mântuiți. Valoarea rugăciunii se vede după rezultatele ei, așa că cele mai umile cuvinte de cerere și de preamărire sunt la fel de bine primite de către Stăpânul tuturor ființelor ca și cele mai frumoase invocări. Formule recitate mecanic sunt numai într-un fel rugăciuni, asemenea flăcării unei lumânări. Chiar așa neînsuflețită cum pare, ea simbolizează aspirația unei ființe omenești către Dumnezeu.
Modalitatea cea mai bună de intrare în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voința. „Tatăl nostru Care ești în Ceruri, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ…“ A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic, în a asculta de legile vieții, așa cum sunt ele înscrise în ființa și în sufletul nostru.
Rugăciunile, care se înalță către cer precum se ridică dimineața aburul pământului în văzduh, se deosebesc unele de altele, la fel cum se deosebesc între ele persoanele celor care se roagă. Ele constau însă în variațiuni pe două teme, care sunt mereu aceleași – necazul și dragostea. Este pe deplin legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obține ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui simplu capriciu sau obținerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort.
Cererea stăruitoare, insistentă, neabătută este cea care dă rezultate. Cunoaștem cu toții pilda evanghelică a orbului care, așezat la marginea drumului, își striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credința ta te-a mântuit“, i-a spus Iisus, care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul își exprimă, dintr-o pornire lăuntrică firească, liberă, recunoștința față de Stăpânul tuturor lucrurilor, simțind că Îl iubește, că Îi mulțumește pentru darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voința. Rugăciunea devine, astfel, contemplație. Cunosc, din experiență directă, o situație care exemplifică cele spuse mai înainte:
Un țăran bătrân stătea retras, în ultima bancă a unei biserici aproape goale. „Ce aștepți?“, l-a întrebat cineva. „Îl privesc – răspunse, cu tâlc, țăranul – și El mă privește.“
Unde și cum să ne rugăm?
Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la școală, în uzină. Dar ne putem ruga și mai bine pe câmp, în munți, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există, de asemenea, rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbește omului decât dacă acesta face liniște deplină în sine însuși. Liniștea interioară depinde în același timp de starea fizică și psihică a omului, precum și de mediul în care acesta se află. Pacea trupului și a sufletului este greu de obținut într-un mediu confuz, zgomotos precum cel al marilor orașe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferință biserici, unde locuitorii orașelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condițiile necesare liniștii lor interioare. N-ar fi nici greu și nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare și frumoase, în tumultul orașelor. În tăcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înălțându-și gândurile către Dumnezeu, să-și odihnească trupul și să-și destindă spiritul, să-și liniștească mintea și să-și limpezească judecata, pentru a dobândi forța de a suporta viața aspră cu care-i copleșește civilizația noastră.
Prin faptul că devine obișnuință, rugăciunea influențează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândește-te la Dumnezeu mai des decât respiri“, spunea Epictet. Este absurd să te rogi de dimineață, iar în restul zilei să te comporți ca un barbar. Gândurile și invocările lăuntrice îl pot menține mereu pe om în prezența lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înțeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
(Traducere din Alexis Carell, „La pričre“, revista La semaine religieuse, 1941, sursa: Ziarul Lumina)