1. Ce înțelegem prin fapta bună și cum putem ști că faptele noastre sînt bune sau rele înaintea lui Dumnezeu?
Fapta cea buna este „roada dreptății” (Filipeni 1, 11; Matei 5, 16; Iacob 3, 18). Fapta buna se mai zice și „roada vrednică de pocăință” ( Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20). Iisus Hristos a fost întru toate pildă de adevărată faptă bună (Ioan 10, 32; Fapte 10, 38). Faptele numai atunci se socotesc bune cînd vor fi unite cu dreapta credință și se vor face spre slava lui Dumnezeu (Matei 6, 1-4; Efeseni 5, 9-10; Coloseni 1, 10; 2, 23). Nimeni nu se poate mîntui numai cu faptele sale cele bune, dacă nu va completa mila lui Dumnezeu neajungerile și datoriile sale cele sufletești (Efeseni 2, 8-9; II Timotei 1, 9; Tit 3, 4-5). Fiecare din noi trebuie să știe că toate faptele bune se înfăptuiesc de Dumnezeu în cei credincioși, deoarece „Dumnezeu este cel ce lucrează ” întru noi, atît ca să voim, precum să și săvîrșim faptele cele bune după a Lui bunăvoință (Filipeni 2, 13-15; II Corinteni 3, 5; 9, 8; Evrei 13, 20-21).
2. Care este cea dintîi virtute, considerată cea mai mare înaintea lui Dumnezeu?
Cea dintîi și cea mai mare virtute este dragostea de Dumnezeu (Matei 22, 37-38; Marcu 12, 30-31). Această prea mare virtute se formează în inima omului prin lucrarea harului Prea Sfîntului Duh (Romani 5, 5; Galateni 5, 22; II Tesaloniceni 3, 5). A doua virtute, asemenea celei dintîi, este a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine (Matei 22, 39).
3. Se poate mîntui omul numai prin unele fapte bune, pentru că nimeni nu poate împlini toate faptele bune?
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a poruncit ” să păzim toate Lui ” (Matei 28, 20). Sfîntul Apostol Iacob arată că „de vom călca o singură poruncă, ne-am făcut călcători ai tuturor poruncilor lui Dumnezeu” (Iacob 2, 10). Așadar, din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi, înțelegem clar că sîntem datori a păzi toate poruncile pentru a ne mîntui. Dar, pentru că Mîntuitorul nu a venit să cheme pe cei drepți ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32), „cine face fapte vrednice de pocăință” (Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20), unul ca acela completează prin pocăință lipsa faptelor bune care trebuie să le facă și prin adevărata pocăință se mîntuiește. Acest lucru îl arată Sfîntul Isaac Sirul, zicînd: „A te mîhni în minte și a te căi covîrșește pe toată osteneala trupului ” (Filocalia, vol. X, Cuvantul 34). Iar cum că ajunge și un singur suspin din adîncul inimii spre mîntuire arată dumnezeiasca Scriptura, zicînd: „Cînd te vei întoarce și vei suspina, atunci te vei mîntui ” (Isaia 61, 3; II Corinteni 7,10).
Altă mare și cuprinzătoare faptă bună spre mîntuire este smerenia. Acest lucru îl spune mai întîi proorocul David, zicînd: „Smeritu-m-am și m-am mîntuit!” (Psalm 114, 6). Spune și Mîntuitorul în fericirea cea dintîi: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor” (Matei 5, 3). Iar Sfîntul Ioan Scărarul, în Cuvîntul 25 – Pentru smerita cugetare – zice: ” N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit și degrabă și în scurt Domnul m-a mîntuit pe mine” (Filocalia, vol. IX). Tot acolo arată el că „smerenia este poarta împărăției cerurilor”. Și Sfîntul Isaac Sirul spune același lucru: „Smerenia fără fapte bune poate multe păcate să ierte, iar faptele cele bune fără de smerenie sînt ca niște nefolositoare” (Scolia 39 din Scara, la Cuvîntul 25, Pentru smerita cugetare). La fel, în Psalmul 50 zilnic citim că „Inima frîntă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 17-18; Isaia 57, 15; 66, 2). Iar dumnezeiescul părinte Efrem Sirul adaugă și el: „Dacă vei suspina, cela ce ai păcătuit, împreună cu suspinul și greutatea balaurului a ieșit și ușurîndu-ți-se mintea, pe norul neștiinței îl izgonește și se face întru alinare ochiul sufletului tău și îndată pacea intră și îl povățuiește pe el spre mîntuire” (Tomul III, Cuvînt pentru pocăință). După a noastră slabă putere să ne silim, deci, a ne împărtăși noi din toate faptele bune, completînd cu smerenia și cu mila Domnului toate lipsurile noastre.
4. Ce este rugăciunea și care sînt treptele rugăciunii, după Sfinții Părinți?
„Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blîndeții și al lipsei de mînie. Rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii. Rugăciunea este alungarea întristării și a descurajării”, spune Evagrie Ponticul (Filocalia, vol. I, pag. 74-77). Și iarăși: „Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, este întărirea lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și fiică a lor (Filocalia, vol. IX, Cuvîntul 28, Despre fericita rugăciune, sfințitoare maică a tuturor virtuților…). „Rugăciunea este cheia împărăției cerurilor”, zice Ilie Ecdicul (Filocalia, vol. IV), iar Sfîntul Teofan Zăvorîtul (sec. XIX) spune că „rugăciunea este suirea minții și a gîndurilor la Dumnezeu”. Rugăciunea are trei trepte: treapta întîia este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minții; iar treapta a treia este rugăciunea simțirii, adică a inimii.
5. În cîte feluri se împarte rugăciunea după lucrare?
După lucrare, rugăciunea se împarte în trei feluri și anume: rugăciunea de laudă, adică de preamărire; rugăciunea de mulțumire și rugăciunea de cerere.
6. Cînd cunoaște cineva că s-a rugat cu adevărat lui Dumnezeu?
Simțirea lui Dumnezeu în noi este rugăciune, chiar dacă cineva nu rostește nimic prin cuvinte. De aceea, cînd cineva va duce cuvintele sale pînă la simțirea inimii, unul ca acela va cunoaște cu încredințare că s-a rugat lui Dumnezeu. (Din convorbirea a treia cu Părintele Cleopa)
