1. Iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, este cea prin care vine împrăștierea în cele ale vieții, din care se naște totala necunoștință a darurilor lui Dumnezeu și a păcatelor proprii. Iar din aceasta sălășluirea celorlalte patimi, adică ale celor opt căpetenii ale lor: a lăcomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naște mânia, când cineva nu dobândește lucrul dorit sau nu-și împlinește voia sa, din ea vine întristarea, prin care se naște nepăsarea; apoi slava deșartă din care vine mândria.
Din acestea vine apoi toată răutatea, patima și păcatul, prin care cel care e covârșit de ele ajunge la deznădejde, la pierzanie totală, la căderea de la Dumnezeu și la asemănarea cu dracii, precum s-a mai spus.
2. Și nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa. Iar al mântuirii este Dumnezeu, Care a dăruit după existența fericită, cunoștința și puterea, pe care nu le poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu.
3. Dar cel care vrea să facă binele, să ceară prin rugăciune de la Dumnezeu și îndată i se dă lui cunoștință și putere, ca să se arate că harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu.
4. Căci diavolul, pierzând cunoștința lui Dumnezeu prin nerecunoștință și mândrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face să ne mântuiască și din aceasta învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare spre pierzarea noastră.
5. Căci cel ce se roagă cu gura se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură.
6. … nici socotite bune nu sunt bune, fie că le împlinim când nu e vremea lor sau fără trebuință sau fără vrednicie sau cugetând fără cunoștință la cele spuse. Căci nu numai în legătură cu Scriptura, ci și cu oricare întrebare ce se nimerește, dacă nu sunt cu luare aminte amândoi și cel întrebat și cel ce întreabă se îndepărtează de înțelesul cel adevărat și se alege cu o pagubă nu mică.
7. Smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletnicește cu toată virtutea și nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat și mai prejos de toți. Dar cel recunoscător fiind dator își recunoaște datoria.
8. Orice om, dacă vrea să se mântuiască, nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea. Numai să nu se folosească de un lucru pe care vrea să-l facă împotriva firii lui și să-și îndrepte orice cugetare cu dreaptă socoteală, după scopul dumnezeiesc. Fiindcă nu cele ce se fac sunt de trebuință, ci gândul prin care se fac. Nici nu păcătuim fără de voie dacă nu consimțim mai înainte de bună voie cu gândul și nu cădem în robie. La fel greșelile făcute întru neștiință vin din cele întru cunoștință.
9. Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de la care a împărățit peste noi neștiința.
10. Iar din cunoștință sau cumințenie se naște înfrânarea și răbdarea. Fiindcă cel înțelept își stăpânește voia sa și rabdă pentru aceasta, socotindu-se pe sine nevrednic de cele dulci se arată nemulțumitor și recunoscător Binefăcătorului temându-se ca nu cumva, prin multe bunătăți pe care le-a dăruit Dumnezeu în veacul acesta să se păgubească în cel viitor.
11. Căci smerita cugetare este rodul cunoștinței, iar cunoștința rodul încercărilor.
12. Celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor. Și cel ce se supune lui Dumnezeu supune sieși tot cugetul trupesc, iar după aceasta i se vor supune lui toate, când va împărăți smerenia în mădularele sale.
13. Fiindcă obișnuința învechindu-se capătă putere de fire. Căci fie că e obișnuință bună, fie că e rea, timpul o hrănește, cum materiile hrănesc focul.
14. Acum însă, fiindcă nu vrem nici cei din ascultare, nici cei de la conducere, să părăsim voile noastre, nici unul nu mai sporește. Rămâne așadar să fugim de oameni și de lucrurile vieții și să umblăm în calea împărătească și să ne liniștim cu unul sau cu doi și să cugetăm ziua și noaptea la poruncile lui Hristos și la toată Scriptura.
15. Întâlnirile nu lasă mintea să-și vadă nici greșelile sale, nici uneltirile dracilor ca să se păzească omul pe sine, nici binefacerile și tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca să dobândească din acestea cunoștință de Dumnezeu și smerenie. De aceea cel ce vrea să meargă pe un drum scurt la Hristos, adică prin nepătimire și cunoștință și să ajungă cu bucurie la desăvârșire să nu abată în alte părți, adică la dreapta și la stânga, ci în toată viețuirea lui să călătorească cu sârguință pe calea împărătească. Să se ferească de prisosiri și lipsuri, amândouă pricinuind plăcerea și să nu-și întunece mintea nici cu mulțimea mâncărurilor, nici cu întâlnirile, nici să și-o facă roabă prin împrăștieri. (www.crestinismortodox.ro Petru Damaschin)
