1. Sensurile cuvântului „Credință”
Cuvântul credință are diferite înțelesuri:
– „credința” este sinonimă cu părerea; când afirmăm: „eu cred că e așa”, spunem propriu-zis: „mi se pare că e așa”. în acest sens „cred” fiind identic cu „mi se pare”, este mai puțin decât „știu”. Prin „credință” (= părere) se înțelege, astfel, o cunoaștere nedeplină și nesigură a unui fapt sau a unei idei.
– „credința” este sinonimă cu „certitudinea”. Ea înseamnă în acest caz o certitudine identificată cu întreaga ființă a celui ce o are și o mărturisește. E o angajare existențială. Ea e concrescută în așa fel cu noi înșine, încât putem spune că este temelia însăși a vieții noastre. Când spun: „eu cred”, m-am contopit cu credința, sunt un credincios. Realitatea (sau ideea) la care ader este așa de copleșitoare, încât îmi cucerește întreaga ființă. „Credința”, în acest sens, este o „certitudine”. În afirmația „cred” e angajată persoana întreagă.
– „credința” mai înseamnă și „încredere”, a avea încredere în cineva, în acest sens, credința sta la baza tuturor relațiilor interpersonale. Credința aruncă punți întregi de înțelegere între suflete. Ea îmi deschide sufletul, ca să accept cu adevărat ceea ce îmi comunică altcineva. Desigur, încrederea aceasta variază după valoarea morală a semenului meu, care se verifică în fapte. Cu cât această valoare e mai mare, cu atât mai mare va fi și încrederea mea în el.
2. Credința ca virtute teologică
În suflet există tendința de a se deschide altui suflet ce ni se comunică, de a adera și accepta. Dispoziția aceasta receptivă nu este pur pasivă, adică așteptare, ci este activă, ea este căutare. Ea caută adevărul cu dorința de a-l afla și a adera la el, a-l primi într-o adeziune totală. Receptivitatea aceasta activă este îndreptată spre adevăruri a căror garanție este valoarea morală a celui ce le împărtășește. În special comunicarea cu aproapele se bazează pe credință; prin credință eu accept mărturisirea sa despre sine, descoperirea sufletului lui mie și stabilesc o relație vie între mine și el.
Sensul credinței este însă în adevăr; ea este tendința activă despre adevăr. Lipsa de adevăr nimicește credința. Ea vrea să i se reveleze adevărul. De aceea, ea se deschide numai când are garanția adevărului, garanție izvorâtă de obicei din valoarea morala a persoanei în care crezi, dar și din alte elemente. Dar credința nu caută adevărul numai printre oameni, ci îl caută și dincolo de om și de lume. Exista în suflet tendința după absolut, după găsirea temeiului transcendent al cosmosului. Credința căuta adevărul despre Dumnezeu. Ea vrea să i se descopere Dumnezeu. Aici este sensul ei suprem în care își află odihnă: aderarea la adevărul divin. Căci oamenii adesea înșeală așteptările credinței, pe când Dumnezeu este un suport nemincinos al ei. Întâlnirea omului cu Dumnezeu este posibilă dacă avem în vederea că Dumnezeu însuși vrea să se descopere și să se comunice omului. Această descoperire a lui Dumnezeu se numește revelație.
Credința este un fenomen teanric, adică un act în care se împletește elementul uman cu cel divin, capacitatea receptivă a spiritului cu harul divin, adeziunea spiritului la revelația divină.
Suntem liberi să actualizăm credința sau nu, prin acceptarea sau neacceptarea revelației divine. De aceea fiecare din noi suntem răspunzători de atitudinea pe care o luăm față de chemarea lui Dumnezeu: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 15-16), Dumnezeu nu silește pe nimeni să creadă, dar cheamă pe toți și tuturor le oferă posibilitatea de a crede (Mat. XXIII, 37 ; Ioan V, 40).
3. Necesitatea credinței și însușirile ei
Credința ne este absolut necesară pentru mântuire. Fără credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu (Evr. XI, 6). Evanghelistul Ioan spune: „Cel ce crede în El nu piere, ci are viață veșnică” (Ioon III, 16-18 ; VII, 5 ; VIII, 24 ; XIV, 1). Minunile Lui sunt condiționate de credința acelui ce-l cheamă: „Fie ție după credința ta” este răspunsul Lui obișnuit (Mat. VIII, 13 , IX, 29) sau „credința ta te-a mântuit” (Mat. IX, 22). Iar pe Apostoli îi trimite să propovăduiască la toate popoarele ceea ce i-a învățat El, ca prin credința în El să se mântuiască (Marcu XVI, 15-16).
Credința trebuie să aibă următoarele însușiri:
a) din punct de vedere al conținutului, să fie universală, adică sa cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu și mărturisite de Biserica;
b) din punct de vedere al certitudinii, să fie o convingere absolută, statornică și mărturisitoare; și din punct de vedere al acțiunii, să fie vie și lucrătoare în dragoste.
4. Păcatele împotriva credinței
Scepticismul este o îndoială cu privire la adevărul revelat, fie în toată revelația, fie numai în o singură învățătură. Îndoiala însă trebuie să fie voită, pentru a fi socotită păcat. Dacă îndoiala este involuntară, ea este o ispită. Credința trebuie dezvoltată nu prin mimetism social, ci prin efort propriu.
Indiferentismul religios este nepăsare față de cele religioase și socotirea tuturor religiilor ca deopotrivă de adevărate sau deopotrivă de false. Indiferentismul nu e identic cu toleranța. Toleranța privește persoana, indiferentismul credința. Din punct de vedere al credinței, trebuie să ai convingerea fermă în adevărul învățăturii bisericești, totuși față de persoanele de altă credință trebuie să fii plin de dragoste și de înțelegere.
Necredința este lipsa totală a credinței, fie a credinței creștine, fie a credinței religioase, în genere. Necredincios este cel ce nu accepta adevărurile revelate, indiferent dacă a fost într-o vreme credincios sau nu.
Erezia este abaterea de la unul sau mai multe adevăruri de credință ale Bisericii. Ereticul crede în cuvântul lui Dumnezeu, însă îl falsifică, fie din mândria rațiunii, fie din corupția vieții.
Schisma, care este o abatere de la disciplina Bisericii, nu e un păcat direct împotriva credinței, ci împotriva iubirii. Totuși ea cuprinde în sine pericolul de a deveni erezie.
Apostazia este lepădarea totală de credința creștină, fie prin acceptarea unei religii necreștine, fie prin renunțarea la orice religie.
Superstiția este o credință deșartă.
Bigotismul este reducerea credinței la formă, la actele de cult. Bigotul este atent la cele din afară, uitând că esențialul este inima, din care ies și cele bune și cele rele.
Credința, ca orice fenomen sufletesc, are o viață a sa. Ea se naște, ca potențialitate, în apele botezului și se actualizează prin libera noastră decizie.
