Înmormântarea este actul creștinesc de așezare plină de respect a trupului confratelui creștin, ba a oricărui om, în mormânt după ieșirea sufletului din acel trup, la vremea prevăzută prin lege. Redarea țărânei pe care o purtăm, țărânei din care am fost luați este un act de restituire până la a doua venire a Mântuitorului Hristos: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27), căci trupurile celor răposați vor învia transfigurate pentru judecată. Înmormântarea s-a socotit nu numai un act de pietate ci și o îndatorire fundamentală pe care cei rămași în viață o au față de cei decedați. Ea face parte dintre faptele dragostei sufletești.
***
Parastasele sunt ierurgii speciale, la care trupul mortului, nefiind de față, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc „paristemi” înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul de luptă, apropiatul, tovarășul de sacrificiu al cuiva. Deci parastasul este slujba prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui mort, și ne înfățișăm lui Dumnezeu cu rugăciuni fierbinți, pentru ca El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori voim să ne rugăm pentru cel adormit împreună cu Biserica.
***
Sarindarele își trag denumirea de la cuvântul grec „saranda”, care înseamnă „patruzeci”. Am văzut că la evrei era obiceiul să se țină doliu timp de patruzeci de zile pentru cel mort. Acum, sarindarul este o pomenire a mortului sau a morților timp de patruzeci de zile sau la patruzeci de Sfinte Liturghii. Este pus în legătură cu primele șase săptămâni din postul mare, de joi din prima săptămână și până în joia Patimilor, când se „dezleagă” sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Sunt unii credincioși care cunosc semnificația cuvântului sarindar, însă cei mai mulți socotesc, după partea a doua a cuvântului, că este vorba de un dar – de obicei de bani – făcut bisericii, nu numai pentru cei morți ci și pentru cei aflați în viață.
***
Pomenirea este o scurta slujbă făcută pentru cei morți, fie prin pronunțarea numelui lor la Proscomidie și prin punerea unei ectenii la momentul potrivit din Liturghia catehumenilor, fie printr-o slujire a parastasului pe scurt, după rânduiala arătată în Liturghier. În toate cazurile, pomenirea, ca și parastasul, este deosebit de atent urmărită de credincios.
***
Pomenile sunt mesele de milostenie ce se dau în amintirea celui adormit, spre folosul oamenilor nevoiași. Ele se confundă adesea cu banchetele funerare, iar uneori se transformă în mod greșit, în mese de familie, și care nu mai au nicidecum sensul de milostenie, spre paguba celui răposat, așa încât este necesar ca preotul să explice credincioșilor semnificația adevărată a acestor mese care la origine însemnau milostenie care – împreună cu rugăciunile Bisericii – aveau și au menirea să ușureze sufletele răposaților și nicidecum să se transforme, fie în prilej de sminteală și de poticnire în viața creștină.
Biserica Ortodoxă a rânduit, pe temeiul celor mai adevărate mărturii revelaționale, să se facă înmormântările tradiționale, precum și slujbele care prelungesc, oarecum, în memoria credincioșilor, prin rugăciune, comuniunea cu cei trecuți din viața pământească. Toate sacrificiile materiale făcute de cei vii, cu ocazia înmormântărilor și după aceea, sunt lipsite de orice valoare, dacă ele nu vizează, în primul rând, ușurarea stării sufletului celui răposat, care se află în puterea lui Dumnezeu. Toate actele de acest gen trebuie să fie făcute numai ca adevărată milostenie și numai către cei săraci, fiind încadrate astfel perfect și cum se cuvine în viața Bisericii ca Trup viu al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întru care și noi și cei răposați avem viață.
(sursa: www.ortodoxia.md, Pr. Prof. Dr. ALEX. I. STAN)