Nu numai gura ta trebuie să postească, încă și ochii și urechile, picioarele și mâinile și toate membrele trupului tău: mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă și de lăcomia câștigului, picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase, ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă și cu aprindere: tu te înfrânezi de carne, dar nu lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, urechile nu trebuie să asculte clevetirile și vorbele cele rele asupra cuiva, gura trebuie să postească înfrânându-se de la vorbele cele de rușine și de la înjurături.
În Scrieri se arată că: „Cel care postește este ușor și înaripat, se roagă cu mintea trează; când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorțește, ci este mai iute ca focul și este mai presus de pământ.”
În timpul postului, trebuie de asemenea studiate Sfintele Scripturi și cărțile Sfinților Părinți, căci altfel cel care postește priveghează și face alte nevoințe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, va produce din belșug neghina mândriei, a orgoliului și a desfrâului”. (Ignatie Briancianinov – „Izvoare duhovnicești vii”, pag.153).
Nu trebuie uitat că practicile ascetice sunt instrumente pentru obținerea virtuților, dar trebuie să ne ferim în a socoti aceste instrumente drept virtuți. De altfel în Noul Testament, Iisus ne arată clar felul în care trebuie să postim. Postul, la fel ca și rugăciunea, trebuie făcute în taină, „pentru ca să arăți că postești nu oamenilor ci Tatălui Ceresc, care este în ascuns și care îți va răsplăti” (Matei 6;16).
Un element important în practica unei asceze este conștientizarea efectelor pentru a putea beneficia timp îndelungat de pe urma acesteia: „nu trebuie să pierdem prin desfătare sensul adus de post. Dacă vom lua doctoria postului cu cumpătare trupească și cu trezire sufletească, ea va putea curăți multe din păcatele noastre cele vechi. Așadar să nu intrăm în post beți și amețiți, nici să nu trecem de la post iarăși la desfrânare, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmplă cu un trup slab care, împins fiind mai tare cade”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, pag. 36).
Dar postul singur nu poate duce la mântuire, el doar purifică ființa, făcând-o astfel dinamică, demnă de lucrarea ce i-a fost încredințată încă de la zidirea sa. Căci Dumnezeu, „zidind pe om după chipul și asemănarea Sa, l-a așezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, adică gândurile dumnezeiești prea curate, înalte și desăvârșite”. (Sf. Grigorie Teologu).
