MASLU [gr. evahelaion (de la evki = rugăciune + elaion = untdelemn) = binecuvântarea untdelemnului]: Taina în care cel bolnav, prin ungerea cu untdelemn sfințit și invocarea harului Sfântului Duh de către preoți, primește tămăduirea trupului și iertarea sufletului.
MĂRTURISIRE – Spovedanie sau Pocăință [gr. metonia, lat. Paenitenția; schimbarea spiritului, căința]: Taina în care credinciosul, prin puterea Duhului Sfânt și rugăciunea Bisericii, primește iertarea păcatelor săvârșite după botez, spre înnoirea comuniunii sale cu Dumnezeu și împăcarea cu comunitatea liturgică al cărei membru este. Deoarece scopul ei este de a readuce pe credincios în starea de curăție, de a pune <<din nou început>> bun (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești I, în Filoc. rom., vol. V, p. 218) cum și de a fi conștienți de iertarea și înnoirea primite la botez, pocăința se mai numește <<harul cel de al doilea>> sau a doua iluminare (Evr. 6,6). Puterea de a ierta păcatele a fost făgăduită apostolilor în repetate rânduri (Mt. 16, 19; 18,17-18), dar Taina a fost instituită prin cuvintele Mântuitorului: <<Primit Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute>> (In 20, 22-23). Taina se practică de la începutul Bisericii (Iac. 5, 14-16, 19-20; I In 1, 8-10), fiind inseparabilă de botez: <<Căci este cu neputință pentru cei ce s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, cu neputință este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăși spre pocăință, fiindcă ei răstignesc, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură>> (Evr. 6, 4-6). De asemenea, practicarea ei este confirmată de scrieri și scriitori postapostolici și din perioada patristică: Clement Romanul (Epist. 1 Corinteni, VII, 2-5), Ignatie de Antiohia (Către Smirneni IX, 1), Ep. Lui Barnaba (XIX, 4). Didahia (XIV, 1-2), Policarp (Catre ilipeni VI, 1-2).
MÂNTUIRE [gr. sotiria, lat. salus-utis = mântuire, eliberare, vindecare]: actul în care Dumnezeu, prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia germenele unei vieți veșnice, noi: “Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său” (I In 5, 11).
METANIE (sau MATANIE) – (goniklisia = genuflexiune, îngenunchere și ridicare, și iar îngenunchere și ridicare) – este un gest ritual care însoțește rugăciunea; este o îngenunchere și o ridicare (alternate) însoțite de semnul crucii (închinare) și de adâncă plecăciune până la pământ. Simbolic, metania, ca și simpla îngenunchere la rugăciune, este o mărturisire a căderii omului în păcat și ridicarea lui prin Iisus Hristos. Metaniile se numesc și niște șiruri de mărgele pe care le țin pe încheietura mâinii călugării creștini și de alte religii și după care (rotindu-le cu degetele) își numără și-și rostesc rugăciuni.
MINEIELE – (sunt în număr de 12, după numărul lunilor) cuprind imnurile din rânduiala slujbelor din fiecare zi a anului, împărțite pe luni.
MOLITFELNIC – (sau Evhologion, de la grecescul „evhe” = rugăciune) cuprinde rânduiala săvârșirii Sfintelor Taine și a Ierurgiilor. Un extras pentru preoții de parohie se numește Aghiazmatar.
MUCENIC – martir din primele veacuri creștine, care și-a dat viața pentru Hristos, în timpul persecuțiilor păgâne. Mucenicie, jertfire, moarte în chinuri, pentru credință. În tradiția vieții creștine, la ortodocși, se obișnuiește ca pentru ziua de 9 martie, când se face pomenirea celor 40 de mucenici din Sevasta, care au murit pentru credința lor în Iisus Hristos, înecați într-un lac, să se facă colăcei din coca de pâine, împletiți în forma cifrei 8, care se fierb în apă îndulcită cu zahăr și cu nuci pisate; se pot face mai mari și se coc în cuptor, de asemenea presărați cu nucă pisată și unși cu miere. Acești mucenici se împart spre pomenirea mucenicilor din Sevasta, care au suferit pentru Hristos.
MUZICA PSALTICĂ – muzică specifică Bisericii Ortodoxe, care are o notație diferită de cea obișnuită (lineară) și are rădăcinile în psalmodierea din vechea sinagogă ebraică și în muzica vechilor greci. Este diferită de muzica lineară apuseană.
MIEZONOPTICĂ – este slujba de noapte întemeiată pe porunca Mântuitorului: „Vegheați dar, că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopții sau la cântatul cocoșilor sau dimineața”. Deducem acest lucru și din Pilda celor zece fecioare, unde la miezul nopții s-a făcut strigare mare: „Iată mirele vine!”
