Mănăstirile cu fresce exterioare din nordul Moldovei sunt poate cele mai vestite monumente medievale românești. Măiestria artistică a picturii e admirată până azi și se spune că arta zugravilor anonimi moldoveni din acele veacuri nu poate fi egalată astăzi de nimeni. Pentru scena Judecății de Apoi, Voronețul e numit „Capela Sixtină a Răsăritului”, iar Scara virtuților de la Sucevița e tot atât de celebră. Să mai amintim că Mănăstirea Moldovița a fost premiată cu „Mărul de Aur”, acordat de Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor din Turism, în plină dictatură comunistă (1975). Cu toate astea, o mulțime de alte fresce bucovinene așteaptă să le fie descoperită valoarea. Printre acestea se numără seriile iconografice ale Genezei. Ele nu sunt situate prea la vedere: la Voroneț sunt pe latura nordică, iar la Sucevița undeva sus, sub streașină. Ceea ce ar remarca însă un privitor avizat ar fi faptul că în postura Creatorului este zugrăvit Mântuitorul Hristos.
Identificarea lui Iisus Hristos cu Creatorul nu este o ciudățenie și nici abatere de la erminia bizantină, ci confirmă teologia răsăriteană veche de secole. În Psalmul 9, 32, proorocul David spune despre Dumnezeu că „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”, așadar toate au fost create prin Cuvântul dumnezeiesc, prin Logosul Său Care este Persoana cea de-a doua a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul. Această viziune a creației este împletită splendid cu aceea a Întrupării în icosul al șaptelea al Acatistului Mântuitorului: „Arătat-a făptura minunată, arătându-Se nouă, Făcătorul; că din Fecioară, mai presus de fire S-a întrupat și din mormânt a înviat, nestricând pecețile și la Apostoli prin ușile încuiate a intrat cu trupul. Drept aceea minunându-ne, cu credință strigăm: Iisuse, Cuvântul cel necuprins…”
Făcătorul este cu siguranță și aici Domnul Iisus Hristos, căci Îi sunt asociate Întruparea, Învierea și transfigurarea trupului. Cele trei minuni petrecute în persoana Logosului întrupat sunt cele prin care făptura, adică ansamblul creației, este văzută drept minunată. Natura nu mai este pur și simplu obișnuită, sau, ca să folosim un pleonasm, „naturală”, ci s-a învrednicit ca să se arate prin ea Creatorul, însă nu în forma obișnuită, aceea a psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria…” (Ps. 18, 1), nici prin legea firească stabilită în mersul lucrurilor, ci în cea mai proprie formă cu putință, în întâlnirea personală a divinului cu creatul. Legea lui Moise, ca prezența lui Dumnezeu prin revelație, nu e nici ea de ajuns. Cea mai evidentă demonstrație a iubirii și purtării de grijă a Domnului pentru cele făcute este arătarea Sa în lume.
Tot ceea ce se leagă de Iisus Hristos venit printre oameni este minunat. Arătarea Sa este dincolo de fire, fiindcă Dumnezeu i-a spus odinioară lui Moise: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieș. 33, 20). Întruparea Sa este tot la fel de minunată, „mai presus de fire”, fiindcă S-a născut dintr-o fecioară, prin umbrirea Duhului Sfânt (Lc. 1, 34-35). Învierea Sa din morți este și ea minunată, dat fiind faptul că și alții au fost înviați, precum fiul văduvei din Sarepta Sidonului de către Sfântul Ilie (3 Regi 17, 20-23), fiica lui Iair (Mt. 9, 25), fiul văduvei din Nain (Lc. 7, 14) și Lazăr (In. 11, 43-44) de către Domnul, ori Tabita, prin rugăciunile Sfântului Petru (F.Ap. 9, 40). Însă Hristos nu a fost înviat, ci a înviat El însuși. În plus, cei înviați au murit din nou, în așteptarea învierii tuturor, la Judecata cea din urmă. Mântuitorul însă a arătat în Sine trupul omenesc nestricăcios și nesupus legilor obișnuite, „nestricând pecețile” mormântului și intrând în camera unde se ascundeau Apostolii „prin ușile încuiate” (In. 20, 19), arătând tuturor cum vor fi trupurile la Învierea generală. „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”, spunea Apostolul Pavel (1 Cor. 15, 44), iar câteva versete mai jos completează: „Trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15, 53).
Arătând „făptura minunată”, Iisus Hristos se face cunoscut ca Făcător, fiindcă are puterea să depășească barierele obișnuite ale creației: nu doar asupra Sa, ci și asupra firii lucrurilor. El este Stăpânul creației și ceea ce face El este de nedescris în cuvinte. Tocmai de aceea e invocat de către autorul Acatistului: „Iisuse, Cuvântul cel necuprins…”.
(Sursa: Ziarul Lumina)
