Apoftegma 27 despre avva Antonie este una dintre istorisirile des citate din Pateric, pentru că pune o problemă nu foarte des abordată: aceea a raportului dintre cuvânt, imagine și prezență. Iată istorisirea: „Trei părinți aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Și cei doi îl întrebau pentru gândurile lor și pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici și nimic nu mă întrebi! Și răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte”.
Putem descompune mesajul acestei povestiri în câteva elemente. Primul lucru despre care dă mărturie apoftegma este că viața duhovnicească are în centrul ei sfatul și povața. Luptele pe tărâmul spiritului nu sunt niște aventuri solitare, așa cum ar putea părea. Călugării, deși trăiesc izolați în pustie, află totuși răgaz să-i caute pe bătrânii îmbunătățiți pentru a le cere cuvânt. În felul acesta s-a născut Patericul egiptean, din răspunsuri la întrebări și necesități practice.
Frecvența acestor întâlniri varia foarte mult. Cei despre care ni se vorbește în apoftegma citată mergeau la avva Antonie o dată pe an, ceea ce nu înseamnă că nu erau sfătuiți de alți călugări mai apropiați. Întâlnirile cu scop duhovnicesc nu aveau neapărat un protocol al lor. Fiecare întreba, pentru mântuirea sufletului, despre gândurile care îl măcinau. Oricum, acesta este scenariul tipic. Neobișnuit în istorisirea pe care am relatat-o este că unul dintre vizitatori, deși îl caută regulat pe Sfântul Antonie, niciodată nu întreabă nimic. Până și sfântul se arată contrariat de o asemenea atitudine și decide să îl provoace pe acel părinte tăcut. Din răspunsul acestuia: „destul îmi este numai să te văd, părinte”, putem înțelege două lucruri. Înțelegem în primul rând că viața duhovnicească amprentează omul întreg. Trăirea în duh nu are efecte doar lăuntrice, ci sfințenia învăluie și transfigurează omul întreg. Sfințenia avvei nu era vizibilă doar la nivelul discursului sau al sfaturilor practice, ci iradia din simpla lui prezență, devenit astfel o formă constantă, deși tăcută, de propovăduire.
Pe de altă parte, această istorisire despre monahul tăcut care vine la avva Antonie ne ajută să restaurăm relația adecvată dintre cuvânt și imagine. Fără înțelegerea acestei relații am putea fi tentați să credem că transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu se face exclusiv prin cuvânt. O asemenea concepție virează inevitabil propovăduirea către lozincărie, limbaj de lemn și celelalte metehne ale unui discurs gol. Riscul acesta îl evită doar cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu nu doar vorbind, ci și fiind. Fiind în primul rând împlinirea făgăduințelor evanghelice.
Nu trebuie pierdut din vedere reversul medaliei. Dacă cei care vorbesc despre Dumnezeu sunt datori să își însușească Evanghelia până acolo încât aceasta să devină vizibilă pe chipul lor, cei care primesc Cuvântul (și fiecare dintre noi se găsește simultan în postura de primitor și propovăduitor al Cuvântului) nu trebuie să aibă pretenția de la celălalt să fie sfânt. Exigența se îndreaptă mereu către sine, în vreme ce ceilalți stau în umbra poruncii „nu judecați pentru ca să nu fiți judecați”.
Și totuși, în mod paradoxal, trebuie căutați pentru sfat cei în fața cărora putem spune: „destul îmi este numai să te văd, părinte”.
(sursa: Ziarul Lumina, Paul Siladi)
