Acestea sunt semnele și indiciile grăitoare a celui ce deține adevărata umilință: să se considere pe sine că este mai păcătos decât toți păcătoșii și că nu a făcut nimic bun înaintea lui Dumnezeu; să se osândească pe sine cu fiecare ocazie, în fiecare mod și în fiecare faptă; să nu acuze pe cineva, nici să considere că deasupra pământului există vreo anume depravare, sau cea mai mare nepăsare, ci să-i laude [pe oameni] și să-i slăvească pe toți întotdeauna. Pe nimeni niciodată să nu condamne, să umilească sau să clevetească; să tacă întotdeauna și să nu spună ceva fără poruncă sau fără vreo trebuință. Desigur, când întreabă și vrea să vorbească sau când are trebuință să vorbească, să vorbească sau să răspundă liniștit, cu pace și rar, ca să se forțeze și să se rușineze când vorbește. Să nu judece pe altul cu ceva, să nu se certe în conflict cu cineva, fie pentru credință, fie pentru altceva, ci dacă spune ceva drept, să spună și celălalt. Da, însă dacă spune ceva greșit, să știe să facă ascultare și să nu considere voia celuilalt ca [un] lucru nimicitor. Să aibă întotdeauna privirea spre cele de jos, să aibă în fața ochilor lui moartea, să nu spună cuvinte zadarnice sau să spună prostii; să nu spună niciodată minciuni, să nu se contrazică cu cel mai mare; să suporte cu bucurie ofensele, înjosirile, pedepsele; să urască odihna și să iubească silința, să nu provoace pe cineva sau să rănească conștiința cuiva.
Acestea sunt semnele adevăratei umiliri și fericit este cel ce le are, căci de aici [din această viață, așadar] s-a făcut casă și biserică lui Dumnezeu; și Dumnezeu a locuit înăuntrul lui, ca să devină moștenitor al Împărăției cerurilor. Amin.
[traducere din lb. greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Osiou Efraim tou Syrou, Erga, vol. 5, Keimeno-metafrasy-sxolia apo ton Konstantino G. Frantzola, Ed. „To Periboli tis Panaghias”, Tesalonic, 1998, pp. 416-417]
