Cursa defensivă

Monitorul de Suceava publică textele premiate la concursul de proză scurtă pentru liceeni „CILout&write – Descătușează-ți fantezia”, organizat de Clubul de Inițiativă Literară (CIL), în parteneriat cu Clubul SF „Cygnus Quasar” – Suceava, Societatea Științifică Cygnus – Centru UNESCO, Observatorul Astronomic (Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava) și Academia de Aventură „Pământul Viu” Fălticeni.
Premiul III a fost câștigat de Alexandra Diaconița, 18 ani, Colegiul Național „Nicu Gane” Fălticeni.
Stăteam în genunchi pe pământul reavăn, cu mâinile unse de huma udă și cu chipul tocit de vânt. Eram în mijlocul pădurii, lângă un arbore căzut demult, mâncat la nesfârșit de insecte mici, ce scociorau după o bucată de carne putredă, carne de lemn.
Cu ochii închiși, ascultam respirația copacilor, a frunzelor și foșnetul lacrimilor lor. Colțul buzelor mi-era aplecat spre infern, acolo unde au căzut aripile mele anul trecut, când nu le-ai prins. Unghiile îmi erau negre ca ale tale, negre de mort. Plângeam în hohote și suspinam… Atât mi-a mai rămas să fac după ce am realizat că lumea e un loc mult prea crunt ca să te pot readuce înapoi, în brațele din care ai fugit ca o pasăre călătoare spre orizont. Cu părul tău blond și ochii roșiatici, aidoma frunzelor toamnei, apusului sau buzelor mele care se impregnau pe ei în sărutări calde… Cu degetele tale lungi și frumoase, pe care adoram să le ating, unul câte unul, pentru a mă curenta până în adâncul sufletului. Ți-am spus să pleci și să mă abandonezi lumii uitate, dar tu ai stat în ploaie cu mine. N-ai vrut să mă pierzi, așa cum te-ai pierdut de tine, de atâtea ori.
Nu mi-ai mai spus nimic de atunci. Toți te-au ascuns de mine. Până acum, când știu că ești la doi metri sub pământ, cu tot cu zâmbetul tău enigmatic, cu mâinile tale catifelate și cu ochii tăi care au strâns toate lacrimile pe care le-am rupt din mine.
Rochia-mi neagră e sfâșiată de fiara din interiorul meu, care se ascunde după zidul ridicat în fața emoțiilor. E ca atunci când ești pe vârful muntelui, departe, și dacă țipi nu-ți mai poate auzi nimeni urletele, decât tu și natura. Cum ar fi asta? Cum ar fi să te chem pe nume, cum am făcut-o de atâtea ori când mă zvârcoleam în coșmaruri, iar tu să îți întorci fața spre mine, să te oprești din drumul tău spre întuneric și să mă iei de mână? Promit că nu o să mă sperii de tine. Te vreau așa cum ești, iubite! Te voi ierta, îți voi mângâia oasele albe, pielea tumefiată și vânătă și voi zâmbi până și ultimei bucăți putrezite din tine.
A început să iasă soarele și rumegușul pădurii lucește asemenea zăpezii în plină iarnă. Mi-au mai rămas câteva ore; ți-au mai rămas câteva clipe în întunericul pământului. Trebuie să vii lângă mine, să-mi explici de ce ai fugit, de ce te-ai avântat în neant. Cât te-am căutat până să-ți aflu planul diabolic… Merg, merg și mă împiedic de pletele mele lungi, prea lungi pentru ceea ce am de făcut pentru iertarea ta. Știu că nu ești liniștit acolo unde ești. Ai avut grijă să mi-o spui la nesfârșit prin semne… Mi-ai trântit furios cana de podea… Ai aruncat fotografiile cu noi de pe birou, ca și cum nu ar mai fi meritat să mă gândesc la tine; ca și cum tu nu ai fi vrut să-mi mai vezi zâmbetul.
Scot din rucsac foarfecul cu care să-ți dezleg mâinile, prinse ca la prizonierii din închisori. Au uitat să desfacă frânghia, când te-au lăsat aici, în pământ. Întâi îmi tai pletele. Șuvițele cad în dezordine pe spatele meu, pe frunzele putrede, pe lângă crucea ta. În piept îmi zace urletul cel mai greu de dus, de până acum. L-am afundat în suflet și am icnit. Iau lopata, sprijinită de trunchiul copacului căzut și sap. Dau de melci, de cochiliile lor, de râme și de viermi, și mi se face greață. Aș vrea să fug, să plec departe, dar simt din nou puterea ta de necrezut asupra mea. O forță care mă sugrumă, cu cât mă apropii de tine mai mult.
După o oră de săpat continuu, îmi simt rochia cum mi se lipește de piele, sudoarea îmi curge pe gâtul murdar și mă ustură brațele pline de bătături și de răni. În genunchi, rostesc o rugă pentru tine. Am ajuns la sicriul de lemn scump, cu crucea aurită. Încerc capacul. Se desface ușor. Ai știut că voi veni după tine. Respir adânc și salt capacul. O duhoare de carne arsă, de iad mă învăluie și mă duce aproape de leșin.
Și atunci te-am privit. Mâini sângerii, cu oasele ieșite pe alocuri prin piele. Îți ridic mâna și-o ating ușor de fața mea. Aceeași atingere. Te ridic brusc. Printre dinții albi văd viermi mici, verzi, care rod din tine ca dintr-o carte veche, uitată într-o bibliotecă abandonată. Te așez pe iarbă. Îți mângâi ce-a mai rămas din părul cândva ciufulit. Cu mâinile descărnate așezate în jurul meu ca într-o îmbrățișare, mi-am amintit cum mi-ai sărutat fruntea în ziua în care m-ai părăsit spunându-mi că pentru NOI e prea târziu. Te-ai ascuns în tine și te-ai sinucis cu minciuni vânzându-ți diavolului sufletul pentru o iluzorie eliberare. Nu eu ți-am legat mâinile. Nu eu te-am ademenit în închisoarea propriului tău suflet, unde n-ajunge nici un leac pentru durere.
Scot din rucsac sticla cu lichid gălbui. Îl împânzesc peste tot, pe tine, pe iarbă, pe trunchiul căzut. Sfârrrr… în câteva minute totul este în flăcări… Cum a fost dragostea noastră, îți mai amintești? Fug spre mașină și mă îndrept spre benzinăria din apropiere.
În oglinda geamurilor îți văd imaginea, cu ochii roșii sclipind în orbite și flăcările care-mi trec prin corp, în timp ce clădirile din jur se năruiesc sub suflul exploziilor. Stau dreaptă și mă privesc în vitrina care să încăpățânează să rămână întreagă. Părul îmi este din nou lung, de parcă nici nu îl tunsesem. Ochii… Ochii sunt demonici… Luminițe nesfârșite, verzi și roșii… Imaginile noastre se suprapun. Sunt una ca tine. În sfârșit, liberă!