Curăția inimii, condiția vederii lui Dumnezeu

Mântuitorul Hristos aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos și curat poate vedea limpede, tot așa numai cel cu inima neacoperită de ceața păcatului poate vedea pe Dumnezeu. Cei curați cu inima sunt mai întâi cei nevinovați și lipsiți de vicleșug, precum Natanael (In. 1, 47) și precum pruncii (Mt. 18, 3, 4). Dar curăția cu inima se poate și dobândi, ajungându-se la vederea lui Dumnezeu chiar din lumea aceasta. Cum, ne spune în cele ce urmează pr. dr. Vasile Mihoc, profesor la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“, Sibiu, care ne oferă astăzi tâlcuirea Fericirii a șasea.
– Părinte profesor, care este contextul în care a fost rostită Fericirea care se adresează „celor curați cu inima“? De ce a rostit Mântuitorul această Fericire?
– În varianta mateiană a Predicii de pe Munte (Matei, cap. 5-7) sunt nouăFericiri, a șasea dintre acestea fiind: „Fericiți sunt cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“. Aceste Fericiri sunt foarte importante, atât prin locul lor în contextul Evangheliei de la Matei, ca introducere la Predica de pe Munte (adevărat cod al împărăției lui Dumnezeu), cât și prin cuprinsul lor, prin învățătura lor. Ele oferă o adevărată sinteză a cerințelor pentru dobândirea împărăției cerurilor, de la smerenia adevărată, definită în prima Fericire, cea care ne dă conștiința sărăciei duhovnicești, condiție fundamentală a „îmbogățirii în Dumnezeu“ (cf. Lc. 12, 21), și până la situația paradoxală a adevăratului ucenic al lui Hristos, care este fericit, chiar și în situația în care este batjocorit, nedreptățit și prigonit pentru Hristos, la care se referă ultimele două Fericiri.
Mântuitorul a rostit acest minunat cuvânt pentru a arăta că fericirea răsplătirii Sale este nu numai un dar al vieții de dincolo, ci că această răsplătire și fericire sunt prezente, într-o oarecare măsură, încă din existența aceasta pământească a adevăratului credincios. Este, cu adevărat, o „încurajare“, cei curați cu inima fiind învredniciți, prin voia lui Dumnezeu și prin lucrarea harului Său, a gusta, încă de pe pământ, ceva din dulceața unei înalte și adevărate întâlniri cu Hristos Cel preamărit, de a contempla slava dumnezeiască, de a contempla pe Hristos-Lumina, sălășluit în inima lor.
– Ce înseamnă a fi curat cu inima?
– Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii numește „inimă“ partea cea mai înaltă a ființei noastre, despre care Apostolul Pavel spune că este „omul dinlăuntru“ (Rom. 7, 22; II Cor. 4, 16; Ef. 3, 16), acel organ al sufletului prin care ne unim cu Dumnezeu. Inimii, ca fundament biologic, dinamic al trupului, îi corespunde „inima“ ca centru al sufletului. „Inima“, în înțelesul ei duhovnicesc, este locul sălășluirii în noi, în ființa noastră, a lui Hristos Cel preamărit, prin Duhul Sfânt; ea este chemată să fie tronul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, în ființa noastră. Dar numai o inimă curată poate fi un astfel de tron dumnezeiesc.
Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Nu cumva curăția inimii este dintre cele cu neputință și care întrec firea noastră?“. Răspunsul este că, dacă mântuirea este cu putință – fapt dovedit prin cei care s-au mântuit, după mărturia Scripturii -, atunci și ajungerea la curăția inimii, condiția vederii lui Dumnezeu, adică a dobândirii vieții veșnice, este cu putință (Despre Fericiri, Cuvântul VI, trad. de pr. prof. D. Stăniloae și Ioan Buga, PSB 29, București, 1982, p. 379-380).
– Cum se poate dobândi această virtute?
– Curăția inimii este, pe de o parte, un dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, este rodul efortului ascetic al omului, de purificare de patimi. În Psalmul 50 ne rugăm: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule“. Astfel, „inima curată“ este „zidirea“ lui Dumnezeu întru noi, dar aceasta nu se realizează fără a pune și noi, din partea noastră, „toată sârguința“, adăugând „la credința noastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoștința, la cunoștință: înfrânarea, la înfrânare: răbdarea, la răbdare: evlavia, la evlavie: iubirea frățească, iar la iubirea frățească: dragostea“ (II Pet. 1, 5-7). Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Dar virtutea e greu de ajuns, fiind dobândită de-abia cu zeci de mii de sudori și dureri, cu sârguință și osteneală. Aceasta o aflăm de multe ori din dumnezeiasca Scriptură, de unde auzim că e strâmtă și plină de necazuri calea spre împărăție…“ (ibidem, p. 384).
– Care este răsplata pe care o făgăduiește Domnul celor curați cu inima? Ce înseamnă vederea lui Dumnezeu? Pot oamenii să-L vadă pe Dumnezeu?
– „Făgăduința (acestei Fericiri, n. n.) e așa de mare că îndreaptă spre cel mai înalt vârf al fericirii“ – zice Sfântul Grigorie de Nyssa (op. cit., p. 379). „Dumnezeu – zice același Sfânt Părinte – Se făgăduiește pe Sine ca priveliște celor ce s-au curățit cu inima“ (ibidem, p. 378). Or, Scriptura zice că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“ (In. 1, 18; cf. Ieș. 33, 20; I Tim. 6, 16). A vedea pe Dumnezeu este însăși viața veșnică. „Deci, cel ce vede pe Dumnezeu are prin vedere tot ce se cuprinde în lista bunătăților: viața fără de sfârșit, veșnica nestricăciune, fericirea fără de moarte, împărăția nemuritoare, bucuria fără de sfârșit, lumina adevărată, cuvântul duhovnicesc și dulce, slava neapropiată, veselia neîncetată, tot binele ce ni se rânduiește prin nădejde…“ (ibidem, p. 379).
Treapta cea mai înaltă a cunoașterii lui Dumnezeu este prezentată de Părinții filocalici ca fiind această cunoaștere a vederii lui Dumnezeu, cunoașterea în lumina dumnezeiască necreată. Pentru spiritualitatea ortodoxă, credința în întâlnirea credinciosului care se roagă neîncetat cu Dumnezeu, în lumină, în urma unui îndelungat și susținut efort ascetic, este fundamentală (pr. prof. D. Stăniloae, Semnificația luminii dumnezeiești în spiritualitatea și cultul Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia“, anul XXVIII, 1976, nr. 3-4, p. 433).
– Care este învățătura care se desprinde din Fericirea a șasea?
– Această Fericire ne arată, pe de o parte, măreția răsplătirii, căci făgăduința pe care ea o cuprinde este dobândirea, prin harul lui Dumnezeu, a ceea ce omului îi este cu neputință, adică vederea lui Dumnezeu, însăși viața veșnică a lui Dumnezeu împărtășită omului. Pe de altă parte, această Fericire ne cheamă la efortul ascetic și duhovnicesc pentru a ajunge la curăția inimii. Căci prima etapă a vieții duhovnicești este aceea a purificării de patimi (a se vedea pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, EIBMBOR, București, 1991), fără de care nu se poate ajunge la iluminare și la desăvârșire.
– Avem îndemnuri din partea Părinților Bisericii în legătură cu importanța și respectarea acestei Fericiri?
– Multe sunt cuvintele Părinților asupra Fericirii a șasea. Sfântul Grigorie de Nyssa, pornind de la învățătura Mântuitorului din Predica de pe Munte, că este vrednică de osândă nu numai fapta cea rea, ci însăși păcătuirea „în inima ta“ (Mt. 5, 21 și urm.), insistă asupra faptului că este necesar efortul de purificare, prin care smulgem „ca și cu un plug rădăcinile rele ale păcatelor din adâncul inimii noastre“ (ibidem, p. 385).
Sfântul Grigorie Palama numește această cunoaștere prin vedere „cunoștință mistică și negrăită a tainelor lui Dumnezeu“ (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, Ediția a doua, Ed. Scripta, București, 1993, p. 183), căci „lumina cunoștinței, care e procurată de lumina harului, eliberează de toată neștiința ce dezbină“ (ibidem, p. 177).
Sfântul Petru Damaschinul face distincție între credința de obște, a tuturor creștinilor, și credința „cea mare“, a vederii. Drumul de la prima la a doua este unul lung și aspru și de-a lungul lui omul devine, progresiv, din slugă și rob al lumii acesteia, slujitor și fiu al lui Dumnezeu, „dumnezeu prin har și lucrare“ (Cuvântări duhovnicești, Cartea a doua, I, în „Filocalia“, trad. de pr. prof. D. Stăniloae, vol. V, EIBMBOR, București, 1976, p. 193 și urm.).
Nicoleta OLARU – Ziarul LUMINA