Curat rezonabil!

Printre noutățile aduse de Codul de procedură penală se numără și sintagma purtătoare de îngrijorări „suspiciune rezonabilă”. Nu-i, cum cred unii, patent românesc: „suspiciunea rezonabilă” funcționează de multă vreme și-n Anglia, și în SUA, iar în Uniunea Europeană e ținută, la CEDO, în mare cinste. S-ar putea bănui că-i doar o inovație în plan semantic, menită să înlocuiască printr-o sintagmă „mai elevată” formularea din vechiul Cod – „indicii temeinice”. Nici vorbă: evident, probării obiective îi ia locul subiectivitatea labilă; nu știu cum funcționează la alții, dar văd ce se întâmplă la noi. Înlocuirea unei condiționări materiale (proba) cu una ce presupune interpretări diferite de la persoană la persoană și de la o instanță la alta poate conduce la anomalii pe terenul unei Justiții șovăitoare, cu reacții prea puțin echilibrate – mai ales că este prezentă în numeroase proceduri procesuale – acțiunea penală, tehnicile de supraveghere și cercetare, măsurile preventive ș.a.
Nu-s jurist și n-ar trebui să mă amestec: o fac din postura și uzând de drepturile simplului cetățean, pentru a propune câteva simple comparații ieri-azi, urmând să tragă eventualele concluzii cititorul. „Suspiciunea rezonabilă” (desigur, nu astfel formulată) a mai funcționat în România în perioada de tristă amintire a anilor ’50, când te puteai trezi condamnat pe viață cu domiciliu forțat în pustietățile Bărăganului doar pentru bănuiala că „prin comportament nu prezinți încrederea de a putea fi folositor societății”. Atât și nimic mai mult, iar hotărârea nu o luau judecătorii, ci o Comisie, fie a Securității, fie a Miliției”. Nu era necesară nici o probă, nu exista nici o cale de atac. Dacă milițianului nu-i plăceau ochii tăi, avea tot dreptul să preschimbe suspiciunea în document de deportare! A fost odată, n-ar mai fi fost!
O definiție neoficială stabilește, azi, rangul „suspiciunii rezonabile” în ierarhia mecanismului probator: ar fi „mai mult decât o bănuială și mai puțin decât o probă”. Naiv, nu credeam să poată fi arestat cineva, în luminatul veac XXI, pentru „mai puțin decât o probă”! Și iată că se poate! O bârfă, o delațiune, o anonimă, iată-te în cătușe! Absurd! Ministerul Justiției pare a uita că poartă titulatura completă „Ministerul Justiției și al Libertăților Cetățenești”. Așa scrie pe siglă, așa scrie pe ștampilă, ceea ce ar presupune nu numai reprimarea delincvenței, ci, în egală măsură, prezervarea drepturilor cetățeanului. Și aș mai atrage atenția că noul Cod incriminează, la art. 279, „cercetarea abuzivă”, condamnând cu închisoarea de la 2 la 7 ani acțiunea unui procuror sau judecător de a determina, întrebuințând promisiuni, pe cel implicat într-o cauză „să dea ori să nu dea declarații”. Cum limpede se vede, oferirea libertății supravegheate în locul detenției în penitenciar a „rodit” sumedenie de declarații incriminatoare, utilizate fără nici o reținere de organele de anchetă. Nu se simte nici o adiere de „cercetare abuzivă”? Întreb, nu dau cu parul…
Noul Cod de procedură penală, nășit de guvernul Boc, aduce și alte ciudate „novitale”, îngrijorătoare tocmai pentru libertățile cetățenești. Cum spuneam, în Codul în vigoare și pe vremea lui Ceaușescu, arestarea putea fi efectuată doar dacă existau „probe sau indicii temeinice”. Acum, poți fi trimis după gratii în virtutea unei simple „suspiciuni rezonabile”. Și cum nu există un etalon al rezonabilității (eu găsesc că Loganul meu e-o mașină rezonabilă, în vreme ce amicul X, tot în numele rezonabilității, nu acceptă să coboare de la BMW în jos…) se deschide poarta subiectivității și, implicit, abuzului. Înhățarea cu mascați, de pe stradă, e-o altă noutate a Codului Boc: noua normare nu mai consideră necesară citarea prealabilă a făptuitorului, care poate fi „umflat” oricând și de oriunde, spre deliciul mahalalei și fericirea televiziunilor de știri. De ce? Și percheziția, acum, poate fi demarată când are chef procurorul; înainte, era necesară dovedirea unui refuz de a preda „un obiect sau un înscris” precum și „tăgăduirea existenței acestora”. Jalnic, dacă s-a ajuns ca libertățile cetățenești să se situeze sub nivelul celor de pe vremea împușcatului! Se știe, atunci, mai tari de actele normative erau instrucțiunile de aplicare, litera Legii fiind plăsmuită să „dea bine” peste hotare. Dar măcar iluzia respectării drepturilor persoanei era oferită de legislație! Ajunși la porțile libertății, jugănim tocmai libertățile! Am dreptul, în încheiere, la o „suspiciune rezonabilă”: sensul european al sintagmei, acordat cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, pare a fi altfel înțeles pe plai mioritic, unde întâi se taie și pe urmă se numără.