Curajul, nu totdeauna rara avis

Acolo unde lipsește curajul, nici o altă virtute nu poate exista”, afirma, secolul trecut, scriitorul britanic C. S. Lewis.
Da, fără curaj nu putem merge înainte. Și asta mai ales în vremurile derutante de astăzi, când drepturile omului, democrație sunt doar cuvinte goale, praf în ochi pentru naivi. Mi-e teamă să scriu despre curaj. Mi-e teamă de ipocrizie. Dar, atât timp cât nu mă propun ca model, am totuși o circumstanță.
Cum ajungem să dobândim curaj? El nu se vinde la supermarket, nu îl poți primi pe whatsapp. Să fii curajos nu e ușor. E riscant. Dar mai rău și mai rușinos e să fii laș. Hmm, e greu cu virtutea asta! Îți trebuie un model. Cineva care înaintea ta a stat demn, nu a trădat, nu a băgat capul în nisip ca struțul.
Cu modelele stăm prost. Mai ales în ziua de astăzi. Trebuie să ne întoarcem în trecut. Cine vizitează Grecia în sezonul estival poate vedea pe tricourile tinerilor o inscripționare formată din două cuvinte: „Molon lave”. În română aceste cuvinte se traduc astfel: „Vino, ia-le”.
Expresia a fost rostită de Leonidas, conducătorul spartan al grecilor care a apărat cu cinci secole a.Hr. strâmtoarea Termopile în fața copleșitoarei armate persane conduse de generalul Xerxes. Oastea grecească număra 7.000 de soldați și 300 de hopliți spartani. Cea persană, 180.000 de luptători.
Xerxes i-a trimis un mesaj lui Leonidas, cerându-i pe un ton ultimativ să predea armele fiindcă nu are nici o șansă să-și învingă adversarul mult mai bine echipat militar. Leonidas, ca toți spartanii, i-a răspuns sec: „Vino, ia-le”. Cu alte cuvinte: Nu renunț la luptă. Dacă vei fi mai tare, doar atunci armele mele vor ajunge la tine. Cine a văzut filmul Cei 300 poate să înțeleagă ce s-a întâmplat la Termopile cu persanii.
Dar am mers prea departe în timp și spațiu. Ne întoarcem în România, secolul 20. Anul 1963, temnița din Aiud. Colonelul Crăciun, comandantul închisorii, are o întâlnire organizată cu deținuții în vederea reeducării. În careul care se făcuse în curtea închisorii, Crăciun era însoțit de un grup de ofițeri. La un moment dat, comandantul s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate. Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Țuțea. Era așa de slab că-l susțineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Cu un aer de învingător spuse: „Mă, ați rămas în urmă. V-ați prostit. Că dacă erați deștepți nu ajungeați aici. Vi-L închipuiți pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde și curcile. Uite, am ajuns în Lună și n-am dat de nici un Dumnezeu”. Crăciun se depărtă apoi câțiva pași. Atunci Țuțea ridică mâna. „Domnule colonel, o clipă. Vreau să vă întreb un lucru.” „Da! Ia zi, măi, filosofule.” „Nu vă supărați, ați crescut la țară sau la oraș?” „La țară, mă. Nu se vede?” Și Crăciun își bombă pieptul. „Și ați avut porci?” „Auzi vorbă! Cum să nu? Care gospodar de la țară nu crește porci?” „Și ați văzut dumneavoastră porc să privească în sus?”
A urmat un moment de tăcere. Crăciun nu mai știa ce să răspundă la această întrebare. Priviri speriate. Umeri ridicați în sus. Unde bătea Țuțea cu întrebarea lui? Râsul general ce amenința să invadeze mulțimea a fost stăpânit pe cât se putea. Crăciun cu suita sa au scurtat întâlnirea cu Țuțea și s-au grăbit să intre în birouri.
Filosoful, deși aflat în lanțuri, învinsese. Curajul de a-l sfida pe comandantul care dispunea de viața lui era mai presus de orice putere comunistă. De aceea se temeau torționarii să-l batjocorească pe Țuțea. Puteau să-l bată, să-l omoare, dar el era deasupra lor. Și ei știau asta.
Dar și 1963 e prea departe de noi.
14 noiembrie 2020, Spitalul Județean din Piatra Neamț. Un incendiu izbucnește la secția ATI a spitalului unde sunt mai mulți pacienți cu COVID intubați. Medicul de gardă, Cătălin Denciu, intră în foc la propriu și decuplează bolnavii de la aparate și îi scoate pe fiecare cu patul său mobil pe hol. Echipamentul medicului ia foc. Combinezonul, viziera se topesc. Dar el nu renunță la dorința de a salva bolnavii.
Da, Cătălin Denciu e un erou. Și chiar mai mult. În el trăiește iubirea lui Hristos.
De oameni precum el are nevoie acum țara. De oameni care să lupte pentru dreptul la viață. Al tuturor. Fără interdicții, fără amenințări că ne vom pierde locurile de muncă dacă nu ne vom supune unor hotărâri luate fără consultare populară.
Ne va inspira medicul de la Piatra Neamț sau vom zice: Un fraier, și-a distrus viața ca să-i scoată pe carbonizații ăia de acolo…
Nu știu. Istoria ne va arăta.
(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)