Sărbătoarea Floriilor sau Duminica Stâlpărilor, cum este cunoscută în Bucovina, este unul dintre marile praznice împărătești care anunță Sărbătoarea Paștilor.
Moment – Un drum plin de semnificații
O sărbătoare sfântă, ce poartă numele universal de floare. Un simbol cu un limbaj aparte…
Sărbătoarea Floriilor sau Duminica Stâlpărilor, cum este cunoscută în Bucovina, este unul dintre marile praznice împărătești care anunță Sărbătoarea Paștilor. Ca fiecare sărbătoare religioasă, și aceasta îmbină armonios elementele creștine cu cele precreștine, obiceiurile, tradițiile și credințele. “Floriile surprind momentul de glorie când, în religia creștină, Iisus intră glorios în Ierusalim, iar locuitorii îl întâmpină cu ramuri verzi de finic. Acest moment este celebrat însă și în tradiția populară prin comportamente cultice, care vin să amintească de momente premergătoare religiei creștine când oamenii sărbătoreau acest început de primăvară”, ne spune doamna Doina Ișfănoni, directorul științific la Muzeul Național al Satului.
Sâmbăta lui Lazăr
Sărbătoarea care prefigurează Duminica Floriilor. O sărbătoare a minunii divine. “În tradiția creștină, Iisus Hristos îl învie pe Lazăr din Betania, cel mort de trei zile. Acest miracol pe care Iisus îl face este celebrat la intrarea în Ierusulim. În popor se crede că Lazăr, conform figurilor mitice din Panteonul românesc, continuă Doina Ișfănoni, era un fecior tânăr. Se spune că la începutul primăverii acesta a plecat cu oile la păscut. Urcându-se în copac după frunze pentru animale, un vânt puternic îl omoară. În multe zone din sudul țării există obiceiul Lăzărițelor, al fetelor care îl caută pe fratele lor, pe Lazăr cel mort, pe care îl jelesc. Când îl află, îl aduc acasă, îl scaldă în lapte dulce și îl înmormântează. Interesant este că fetele în acest ceremonial primesc ca dar ouă albe, simbol pascal, al permanentei regenerări. În Sâmbăta lui Lazăr se anunță sacrificiul christic, dar și mitologic, când se recapitulează această credință foarte veche că sacrificiul trebuie înfăptuit pentru a învinge binele.”
Ziua Floriilor
Religia creștină a selectat și a păstrat o serie de simboluri din credințele precreștine valorificându-le și dându-le un plus de semnificație. “Ramurile de salcie sunt legate de vechiul simbolism al ramurii verzi, ne mai spune Doina Ișfănoni, expresia perfectei regenerări a naturii, expresia vieții care învinge întotdeauna. Se mai crede că aceste rămurele nu e bine să le arunci până când vin celelalte Florii. Este bine să le așezi pe un pom fructifer, pentru că îl va ajuta și pe acesta să rodească. De asemenea, această ramură de salcie este semnificativă pentru modul în care oamenii se raportează la ea. Dacă înainte de sfințire este un simbol al vegetalului care ne ocrotește, ne tămăduiește, salcia sfințită devine acel tip de instrument prin care omul se păzește de răul nevăzut, de forțele naturii dezlănțuite.
Ramura de salcie sfințită este utilizată în scopuri terapeutice, adaugă Doina Ișfănoni. Dacă înghiți trei mâțișori de pe această ramură de salcie, imediat cum ai trecut de pragul bisericii în afară ai să scapi de gâlci. Nu o să te mai doară amigdalele niciodată. Femeile mai în vârstă se încing cu salcia ca să nu le mai doară șalele când merg să recolteze grânele. Când părinții vin acasă de la biserică prima dată trebuie să-i lovească pe copii ușurel cu nuielușa de salcie sfințită pentru ca ei să crească mari, sănătoși, voinici și înțelepți”.
Ramuri binecuvântate
În literatura folclorică românească există multe legende despre salcie, un simbol al feminității, al fertilității, al rodirii. “Maica Fecioară, povestește Doina Ișfănoni, auzind de Răstignirea Fiului, a plecat să-L caute. Ajungând la malul unui râu s-a rugat de broască să o treacă dincolo, dar aceasta nu a vrut spunându-i că și ea a avut trei copii care au fost omorâți de roata unei căruțe și nu a mai plâns după ei. Fecioara a blestemat-o să se usuce, dar să nu putrezească niciodată. Așa a ajuns la salcie, cea care și-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă râul. Fecioara a binecuvântat-o, ca niciodată să nu ardă, să rodească și să se înmulțească oriunde s-ar așeza”.
De dorul plăcintelor
Obiceiul Lăzărițelor, un obicei spectaculos al tinerelor fete care închipuie o mireasă. “La români, cel ce pleacă nenumit”, amintește Doina Ișfănoni, nu trebuie lăsat pe lumea cealaltă tot singur. Alteori, această soață este întruchipată de brad, un simbol vegetal. În Legenda lui Lazăr se spune că el ar fi fost acoperit cu frunze, dar în luna martie cînd pleacă este însoțit de o mireasă. O altă legendă spune că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor (sau al azimei), fiindcă mama sa nu i-ar fi făcut plăcinte. De aceea, în această Sâmbătă, femeile de la țară obișnuiesc să facă ofrandă de pomenire a morților împărțind fie azimă, fie plăcinte de post în memoria strămoșilor”.
Un simbol miraculos
În vechime, ramura de salcie și mâțișorii de răchită trebuiau lăsați la biserică pentru a putea fi sfințiți. “Copiii, în special băiețanii, povestește Doina Ișfănoni, erau cei ce aduceau brațele de sălcii sau de răchite la biserică, întrucât fiecare om care venea în Duminica Floriilor la biserică, după liturghie trebuia să plece acasă cu câteva ramuri de salcie sau de răchită. Ramurile înverzite sînt un simbol miraculos al vieții, al tămăduirii, capabile să alunge răul din perimetrul unde se află.
(Roxana VINTILA)
