„Cunoașterea semețește, iubirea zidește”

Suna ca o provocare a spune că una dintre determinările procesului de secularizare este cunoașterea, științifică în principal, și, în succesiune logică, tehnologia. Și totuși! La vremea lui, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenția: „Cunoștința semețește, iubirea zidește”. Când și cum? Ne amintim că, de la început, vrăjmașul a spus lui Adam: „Nu veți muri. Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Urmarea o știm, mai dificil este a cunoaște „binele și răul” cum o arată interminabilele discuții între specialiști. Avem, cum spunea Eminescu, a ne întreba „ce e rău și ce e bine”. Astăzi, nimeni nu se îndoiește că știința este putere, dar problema care rămâne într-o perpetuă deschidere este ce se face cu această putere, și aici ne întâmpină îngrădiri de tot felul, care reînnoiesc tematica libertății la care obligă jugul timpului. Dacă am fi onești, s-ar cuveni ca această extindere să îndemne la smerenie, ca reînnoită constatare – „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” -, și ca memento pentru smerenie „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Dacă am concepe cunoașterea științifică ca pe o sferă care se mărește cu fiecare nouă descoperire, vom fi nevoiți să recunoaștem că se înmulțesc și punctele de contact cu necunoscutul care ne înconjoară. Adică, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „cunoaștem în parte” și, în consecință, tot așa „prorocim”. Probabilitatea doar orientează și recentele descoperiri ale „efectului fluture” sau „lebedei negre” ar trebui să dea mai mult de gândit.
Cunoașterea, atât de necesară, dă omului, între niște limite, o bine-venită încredere în forțele proprii, doar că apar noi probleme odată cu divizarea științelor, glisând pe un adevărat cerc vicios al diviziunii odată cu apariția a tot mai multe specializări și infraspecializări. Se conturează o situație paradoxală după principiul că se cunoaște „din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin” ca la limită „se va ști totul despre nimic”. Gradul de complexitate crește dacă adăugăm că există cunoaștere bună și rea (prin aplicațiile lor). Cert, beneficiile cunoașterii științifice sunt indubitabile, dar efectele secundare, ca să spunem așa, le dijmuiesc uneori drastic, arătând că celebrul „panaceu” este foarte departe, dacă nu imposibil chiar. Problema este a măsurii, cea de nelipsit din toate.
Depășirea lor reală este cunoașterea sfântă, totuna cu Iubirea prin care Dumnezeu a făcut lumea și a zidit omul. Trufia cunoașterii parcelare este învinsă de chiar efectele ei, de-ar fi să luăm seama doar la dezechilibrul ecologic și spectrul său întunecat. Și aici trufia se manifestă arătând mereu „paiul din ochiul altuia” ca să nu fie văzută „bârna” proprie. Dezastrul este vădit în imposibilitatea unui acord, fie și de principii. Simptomatică este situația din medicină, unde un tratament generează efecte secundare previzibile și neprevizibile pentru care se fac alte medicamente în timp ce se lărgește spectrul maladiilor și crește numărul bolnavilor. Mai sunt și acele malformații congenitale cu care se vor confrunta generațiile viitoare. Toate arată că omul rămâne „un necunoscut”, cum l-a definit Alexis Carel. Și așa este, pentru că doar peste el Părintele Ceresc a suflat duh.
Biruitoare rămâne de-a pururi Iubirea care dă cunoașterii un plus de soliditate și o mai mare anvergură făptuirii. „Iubește și fă ce vrei” scria Fericitul Augustin, care mai vorbea de existența a două feluri de iubire care au făcut două cetăți: iubirea de sine, ducând la disprețul față de Dumnezeu, pe care e zidită cetatea pământească, și iubirea de Dumnezeu, evoluând spre disprețul de sine, care a produs cetatea lui Dumnezeu. Da, iubirea de sine depărtează de Dumnezeu până la negare, cum bine se vede cu așa-zisul ateism. În schimb, iubirea de Dumnezeu izvorăște iubirea pentru întreaga Sa creație și, mai întâi, pentru oameni, căci nu poți iubi Creatorul fără să iubești creația. Iubirea face din cunoaștere înțelegere și din făptuire zidire bineplăcută lui Dumnezeu, unește cele despărțite și ne apropie de zorii veșniciei. Din iubirea unora pentru ceilalți se naște puterea mărturisirii Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt – Treime Unime și Unime Treime. Rămâne mereu deschisă problema sincerității, asupra căreia atrăgea atenția Sfântul Apostol Pavel când vorbea despre cei care cu gura laudă, dar cu faptele se leapădă. Nu cumva secularizarea este un abandon al iubirii cu care Dumnezeu ne-a dăruit și ne așteaptă ca pe fiul cel rătăcitor? Oricând este propice timpul reîntoarcerii, când să cerem iertare spre a ne bucura deplin de nehotărnicita iubire a lui Dumnezeu, care așteaptă să spunem: Părinte, am greșit la cer și înaintea Ta, și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Așa noi, cei rătăciți, ne putem regăsi ca fii ai Tatălui Ceresc, dimpreună cu Hristos moștenitori ai vieții veșnice, deodată cunoaștere și iubire: „a te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”.
(Elena Solunca Moise,Sursa: Ziarul Lumina)