Cunoașterea lui Dumnezeu

Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează pe cale naturală și supranaturală. Potrivit tradiției patristice, există o cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, catafatică, ce pornește de la creație către Creatorul ei. Pe această cale îl cunoaștem pe Dumnezeu în calitatea Sa de Cauză creatoare și susținătoare a lumii. La baza acestei cunoașteri se află raționalitatea creației, care vădește înțelepciunea și mărirea Creatorului: „Cerurile spun slavă lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18, 1). „Tăria” aceasta este ordinea rațională a creației prin care Logosul ține în existență toate cele create. Dacă omul poate cunoaște pe Dumnezeu din natură, aceasta se datorează faptului că Logosul a sădit în firea oamenilor și facultatea cunoașterii Lui prin raționalitatea creației. Dar o dată cu fa­cultatea cunoașterii, Dumnezeu a mai sădit în om și tendința existențială către El. Prin cunoașterea apofatică avem o experiență directă a prezenței tainice a lui Dum­nezeu, care depășește simpla Lui cunoaștere rațională. Cunoașterea apofatică caută să adapteze mintea omului la reali­tățile dumnezeiești care depășesc orice cuvânt, pentru ca omul să tindă spre asemănare cu Dumnezeu prin progresul lui spiritual și moral.
Creștinismul nu e o școală filosofică care speculează cu noțiuni abstracte, ci, înainte de toate, este experiența comuniunii omului cu Dumnezeu Cel viu. Prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea natu­rală a omului și se caută să se adapteze mintea omului la rea­litățile vieții și comuniunii dumnezeiești ale Sfintei Treimi.
Cunoașterea rațională a lui Dumnezeu nu se poate confunda cu cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu, dar între ele există o complementaritate. Cel ce are o cunoaștere rațională a lui Dum­nezeu și-o completează cu cea apofatică, iar cel ce are o expe­riență apofatică înaltă, când se exprimă, recurge la termenii celei raționale. Chiar dacă cunoașterea catafatică nu poate clarifică adâncimea tainei lui Dumnezeu, ea nu spune ceva contrar lui Dumnezeu. Afirmațiile cunoașterii catafatice a lui Dumnezeu trebuie aprofundate prin cunoașterea apofatică. Pe de altă parte, cunoașterea apo­fatică, atunci când vrea să se tălmăcească pe sine pentru folosul duhovnicesc al credincioșilor, recurge la termenii cunoașterii in­telectuale, umplându-i mereu cu un înțeles mai adânc decât acela pe care îl pot reda noțiunile intelectuale.
Cel care pătrunde în lumina slavei divine necreate are conștiința că Dumnezeu, după esență, este dincolo de această vedere sau trăire, căci Persoana este cu totul apofatică și nu poate fi definită prin rațiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu înseamnă dispariția acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în Dumnezeu ca Persoană Care nu poate fi definită. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cu­noaștere rațională a lui Dumnezeu, ci se completează reciproc.
Dacă cunoașterea intelectuală este un produs mai mult al gândirii teoretice, iar cea apofatică un rezultat al experienței duhovnicești, cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările vieții are mai mult un caracter practic. Fie­care om Îl cunoaște pe Dumnezeu din mustrările conștiinței pen­tru relele săvârșite, din necazurile trecătoare sau mai îndelun­gate, din bolile proprii sau ale celor apropiați, ca urmare a re­lelor săvârșite. Însă omul mai cunoaște pe Dumnezeu și din ajutorul pe care-l primește de la El pentru a birui necazurile și sufe­rințele pe care le are de indurat și care sunt un mijloc de întărire spirituală sau desăvârșire morală. Toate împrejurările acestea produc o sensibilizare a ființei noastre pentru sesizarea reali­tăților de dincolo de lume, pentru căutarea unui sens al lor. Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezența lui Dumnezeu în preajma omului și îl cheamă la rugăciune. Dar împrejurările sensibilizează omul și față de aproapele său, ca dovadă a iubirii noastre față de Dumnezeu. În fiecare om sărac, asuprit sau bolnav ne întâmpină Hristos cerând ajutorul nostru.
În concluzie, amintim că în cadrul cunoașterii lui Dumnezeu, ne întâlnim la tot pasul cu paradoxul, fiindcă pe măsură ce se înalță cineva în cunoașterea Lui, se înalță în înțelegerea tainei Lui de neînțeles.
(www.crestinismortodox.ro)