Să ne sârguim pentru mântuirea noastră și să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea în zadar, căci cu adevărat, mult vom căuta zilele acestea și nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoiește-te să-ți câștigi ceea ce ai cugetat când ai ieșit din lume! Iar noi, ne aflăm în mare lenevire, și nici pentru ce am lăsat lumea nu știm, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârșim. Pentru aceea, nu numai că nu sporim, ci și pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuiește că nu suntem cu luare aminte și cu paza în inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puțin, nu ne-am scârbit atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că deși are cineva osteneală la început, dar puțin câte puțin sporește înainte și apoi cu odihnă săvârșește faptele cele bune, că văzând Dumnezeu osteneala lui îi dă ajutor. Deci, să ne silim pe noi înșine, să punem începere ca să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar și voința aceasta este începutul mântuirii. Fiindcă din voință ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu și spre osârdie și apoi cu osârdia câștigăm faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinți: dă sânge și primește duh, adică nevoiește-te și vei dobândi fapta cea bună. Eu când învățăm la școala cea elinească, la început foarte mult mă osteneam și când mergeam să iau învățătura, adică (matihma), mi se părea că merg asupra unei jigănii sălbatice. Iar dacă nu am încetat silindu-mă, mi-a ajutat Dumnezeu, și atât m-am deprins cu învățătura, încât nu vroiam să știu nici de mâncare, nici băutură, nici de somn, pentru multa dragoste a învățăturii. Și cu toate că aveam prieteni și eram iubit de dânșii, dar niciodată nu mi-am lăsat învățătura ca să mă duc la vreo adunare a lor, ori pentru mâncare, ori măcar pentru o vorbă, fără când ne slobozea dascălul de la școală, de mare nevoie mă scăldăm, că mi se uscă tot trupul de multa nevoință a citaniei și apoi mă întorceam iarăși la chilia mea, îndeletnicindu-mă cu totul la învățătură, încât nici de hrana vieții mele nu mă grijeam (neprisosindu-mi vreme); fără numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care îmi gătea câte ceva, și așa, orice găseam prânzeam, însă cartea nu lipsea de lângă mine, ci și mâncând mă plecam și citeam pe dânsa. Chiar și când mă culcam după prânz, tot lângă mine o aveam pe un scăunaș și de mă fura puțintel somnul, îndată săream iarăși la citire. Seara, după ce mă întorceam de la vecernie și aprindeam lumânarea, citeam până la miezul nopții. Și atâta eram cuprins de râvna învățăturii, încât nimic altceva nu mă îndulcea decât citania. Deci, venind la mănăstire am cugetat în gândul meu că de vreme ce spre învățătură are cineva atâta râvnă și poftă ca să se deprindă și să se îmbogățească, cu atât mai vârtos spre fapta bună. Și așa simțeam un îndemn și o mare îndrăznire din această pildă.
Deci, și din voi, cel ce vrea să câștige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească și să glumească. Căci precum cel ce vrea să învețe zidăria, sau alt meșteșug, nu se mai îndeletnicește și cu altceva decât cu acel meșteșug, așa și cei ce voiesc să învețe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gândească alt lucru, ci ziua și noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă și să se folosească. Pentru aceasta zice Sfânta Scriptură: „Nu te abate de la dreapta sau la stânga, ci umbla pe calea împărătească”. Sfântul Vasile zice: „Cumpănire dreaptă a inimii se face, când nu se abat gândurile nici spre prisos, nici spre lipsă, ci socotesc numai cea de o măsură, adică fapta cea bună”. Ca și cum am zice: răutatea din sineși nu este, că nu are vreo ființă, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea bună este răutatea și aceasta rătăcire muncește pe ticălosul suflet, pentru că nu se poate liniști, fiindcă din fire răutatea nu are odihnă. (www.crestinismortodox.ro )





