Cumințenia nefolositoare și îndrăzneala mântuitoare

Pilda Fiului risipitor citită în Duminica a 34-a după Rusalii ne așază în față imaginea unui tablou cu trei personaje principale: fiul rătăcitor, părintele acestuia și fratele fiului rătăcitor, fiecare personificând un tip de atitudine, de raportare la oameni, și mai ales la Dumnezeu și la darurile venite de la El.
În imnologia liturgică, teologia patristică sau literatura interpretativă referitoare la această frescă biblică, fiul risipitor apare ca model, accentuându-se bineînțeles finalul drumului său, reîntoarcerea și reîntâlnirea sa cu tatăl. Cu toate acestea, mă întreb ce tată și-ar dori pentru copilul său o astfel de experiență, chiar dacă ar cunoaște dinainte finalul fericit, sau ce tânăr și-ar dori să cunoască aceasta pe cont propriu. Stăruința în virtute și păstrarea comuniunii cu părintele sunt de dorit în locul unei porniri aventuroase, dar alunecoase în același timp.
Paradoxal totuși, imaginea unui fiu cuminte și ascultător, care obsedează de cele mai multe ori deopotrivă orice părinte și orice fiu, se arată a fi în finalul pildei perdantă. Fratele fiului risipitor agonisește ascultare după ascultare și faptă bună după faptă bună, dar toate acestea se întorc în risipă bătută de vânt în ceasul cel din urmă, când lui nu-i ies calculele și nu poate înțelege dragostea fără de margini a tatălui pentru fratele său neascultător, risipitor și desfrânat. La ce folosește atâta cumințenie și dreptate, dacă în inima sa nu și-a făcut sălaș dragostea?! Fiul cel cuminte nu a ajuns la desăvârșita formă a ascultării, care se întregește treptat în strânsă legătură cu iubirea. A preferat să se bucure de imaginea băiatului celui bun, care și-a învăluit ascultarea și cumințenia într-o simplă conformare morală, și în încercarea de a-și justifica gesturile de până atunci recurge la criterii greșite, așezate într-o strâmbă matematică omenească. Toate acestea, pentru că nu privește la tatăl ca la un adevărat părinte, pentru că se așază într-o relație mai mult juridică decât de înrudire ființială.
Fiul cel cuminte din Evanghelia acestei duminici devine exponentul unei lumi care ține poruncile lui Dumnezeu spre a fi răsplătită. Membrii acesteia se mișcă doar la nivelul legii și nu simt bucuria libertății, bucuria harului. Astfel, omul acesta cuminte și de multe ori râvnitor rămâne prizonier al propriului eu și ține poruncile în mod ipocrit, neînțelegând că scopul moralei creștine nu este acela al punerii la punct a comportamentului exterior al omului, ci mai degrabă arătarea vieții celei noi.
De aceea de cele mai multe ori omul conformist, împlinitor al legii acumulează foarte repede supărare, pentru că îndreptarea celorlalți (neascultători, risipitori și desfrânați) incomodează de multe ori propria lor îndreptățire de sine.
Ținerea poruncilor lui Dumnezeu nu se mărginește la cadrul bunului comportament, ci cultivă virtuțile și îl îndreaptă pe credincios spre sfințenie. Când ținerea poruncilor nu este încadrată în perspectiva comuniunii personale cu Hristos, se transformă într-o practică juridică.
Morala acestei parabole, ca întreaga morală evanghelică, nu dă norme de bună conduită socială sau prescripții pentru succesul lumesc, ci ne înfățișează imaginea adevăratei întoarceri prin lepădarea de patimi și răutăți, spre nașterea cea din nou, imagine sintetic cuprinsă în strigătul troparului ce se cântă la slujba de tundere în monahism: „Brațele părintești sârguiește a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viața mea“.
(Sursa: Ziarul Lumina)