Sensibilitatea și dragostea noastră pentru cei trecuți în veșnicie ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putință ca ei să aibă parte de toate rânduielile liturgice tradiționale, în nădejdea unei mijlociri duhovnicești cât mai folositoare. Astfel, îi trecem în pomelnicele pe care le înmânăm preotului pentru a le pomeni la Sfânta Liturghie, aducem prescură, vin și apă pentru Jertfa euharistică, ne îngrijim de săvârșirea parastaselor îndătinate, facem diverse acte de milostenie pentru ei și, nu în ultimul rând, îi păstrăm cu sfințenie în rugăciunile noastre personale.
Biserica, în virtutea principiului iconomic sau al pogorământului, primește cu dragoste pastorală, nediferențiat (cu excepția cazurilor de suicid și apostazie), toate aceste acte creștinești, socotindu-le semne de comuniune iubitoare din partea celor rămași. Ele constituie, în fond, o slujire care ajută în procesul mântuirii celor care o îmbrățișează cu evlavie și dragoste sinceră. Există totuși o nuanță aici, pusă în evidență de textele bisericești: pomenirea liturgică se realizează pentru cei care „întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, cu împărtășirea Ta au adormit, dreptmăritori părinți și frați ai noștri” (Rugăciunea Proscomodiei pentru cei adormiți).
Cum rămâne, atunci, cu cei care până în ultimele clipe ale vieții au avut un comportament necreștin (fără credința în înviere și fără primirea Sfintelor Taine – ca să menționăm doar elementele care privesc discuția de față…)? Răspunsul, care nu poate fi unul categoric și scolastic (în fond, noi nu putem ști dacă Dumnezeu, fie și numai pentru dragostea sinceră și rugătoare a celor rămași, nu Se milostivește de sufletul respectiv), are o vizibilă dimensiune pedagogică. Noi, cei care suntem încă „pe cale”, primim astfel îndemnul de a ne întemeia gândirea și faptele de zi cu zi pe credința nestrămutată în înviere și veșnicie sfântă, nădăjduind în Hristos nu „numai în viața aceasta” (I Cor. 15, 19).
De altfel, întregul simbolism liturgic funebru (înmormântare și parastas) transmite aceste semnificații: o viață și o moarte cu adevărat creștinească aduc sufletului veșnicia cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Bunăoară, aceia dintre noi care, poate, au avut în familie un caz din categoria celor amintite mai sus, vor lua învățătură atât în ceea ce privește calitatea spirituală a propriei vieți, cât și a celorlalți membri ai comunității familiale. În consecință, vom avea grijă ca pe cei care nu împărtășesc nădejdea învierii și a vieții de veci să-i convingem de aceste realități capitale, îndemnându-i totodată să-și rânduiască viața pe coordonatele creștinești care derivă din această credință (responsabilitate morală, fapte bune, năzuința mântuirii, împărtășirea cu Sfintele Taine etc.). Așa cum se poate vedea, pentru existența creștină, învățătura despre viața de veci are atât un sens teologic-spiritual, cât și unul practic.
Poate că, în felul acesta, pe pomelnicele pe care le aducem la Sfânta Liturghie și la parastase, alături de numele celor pentru care ne rugăm, vor fi mai puține completări de genul „nespovedit, neîmpărtășit”, „nepregătit”, „negrijit”.
(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)
