Cum trebuie să ne rugăm?

„Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viața creștină. Dacă și în ceea ce privește rânduiala lucrurilor obișnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăiește, învață”, cu atât mai valabilă este ea în privința rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenită și ale cărei trepte nu au hotar.
Când se întâlneau, Sfinții Părinți din vechime obișnuiau să se salute întrebând nu de sănătate și nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieții duhovnicești, și o numeau „respirația duhului”. Trupul respiră, deci trăiește; dacă respirația încetează, nu mai este în trup nici viață.
Dar nu oricare săvârșire a rugăciunii este rugăciune adevărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă și a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ține de rugăciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citește tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară și de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simțăminte evlavioase față de Dumnezeu: simțământul defăimării de sine, al dragostei, mulțumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înaintea Lui, al umilinței, supunerii față de voia lui Dumnezeu și așa mai departe. Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simțăminte și altele asemenea lor să umple sufletul nostru în așa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă și trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci și în ea să fie un oarecare simțământ năzuitor către Dumnezeu. Doar când aceste simțăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.
Năzuința inimii către Dumnezeu
S-ar părea că nimic nu este mai simplu și mai firesc pentru noi decât rugăciunea, altfel spus decât năzuința inimii către Dumnezeu. Și totuși, ea nu se află la toți și întotdeauna. Ea trebuie trezită și apoi întărită, altfel spus trebuie să educăm în noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atingerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvârșește-o așa cum trebuie, și negreșit vei trezi și vei întări suiș către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.
În cărțile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfinților Părinți Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur și ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au înfățișat în cuvinte cele insuflate lor de acest duh și ne-au lăsat moștenire nouă rezultatul. În rugăciunile lor se mișcă o mare putere, și cine se va adânci în ele va gusta negreșit, în virtutea legii acțiunii și reacțiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce așezarea sa lăuntrică se apropie de conținutul rugăciunii.
Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvârșim în așa fel ca și gândul, și inima să primească conținutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei metode foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puțină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârșești la nimereală, ci cu luare-aminte și cu simțire; după încheierea rugăciunii să nu treci îndată la îndeletnicirile tale obișnuite.”
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, text extras din cartea „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”, volumul I, Editura Sophia, București, 2007, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas).