Cum trebuie să ne rugăm și ce rol au lacrimile la rugăciune

1. Ce importanță au lacrimile în rugăciune și cum putem dobândi darul lacrimilor?
După învățătura Sfinților Părinți, lacrimile de după Sfântul Botez au mai mare putere decât Botezul. Căci Botezul curăță păcatele cele făcute de noi mai înainte, iar izvorul lacrimilor curăță și păcatele de după Botez ( Scara, Cuvântul 7, Pentru plâns). La fel și Sfântul Isaac Sirul zice: Lacrimile întru rugăciune sunt semn al milei lui Dumnezeu de care s-a învrednicit sufletul întru pocăința sa” (Cuvântul 33; Filocalia, vol. X). Încă trebuie să știm că lacrimile cele bune, unele se nasc din frica lui Dumnezeu, altele se nasc din dragostea de Dumnezeu, altele din pomenirea morților, altele din frica muncilor iadului și a judecății de apoi, (Ibidem). Mai sunt și altfel de lacrimi numite mijlocii, adică firești și altele rele și pătimașe, anume cele din patimă, din ură, din mânie, din răzbunare.
2. De câte feluri este plânsul după Sfinții Părinți și care este plânsul cel mai folositor?
După învățătura Sfinților Părinți, plânsul este de două feluri. Întâi, plânsul cu lacrimi de pocăință, care este și cel mai bun. Al doilea plâns este întristarea minții după Dumnezeu, cu mâhnire și suspine de căință pentru cele greșite de om înaintea lui Dumnezeu (Scara Cuvântul 7).
3. Care este deosebirea între plâns și întristarea inimii și cum ajunge omul la căință și mustrarea de sine?
Deosebirea între ele numai atâta este că plânsul cel dintâi este cu lacrimi, iar cel de-al doilea, adică mustrarea inimii, este fără lacrimi. Pentru a ajunge omul la căință și la mustrarea de sine, mai întâi trebuie a se sili cu mare cercare a conștiinței să ajungă a-și cunoaște neputința, nimicnicia și greutatea păcatelor sale, și mai ales, robia patimilor sufletești care-l stăpânesc, cum ar fi: iubirea de sine, nesimțirea, trufia, ura, răutatea, ținerea minte de rău, fățărnicia și altele de acest fel care sunt greu de cunoscut de om. Dacă omul va ajunge la adevărata cunoștință de sine, a ajuns la adevărata fericire, după mărturia care zice: „Fericit este omul care-și cunoaște neputința sa, că cunoștința aceasta i se face lui temelie și rădăcină și începătura de toată bunătatea ” (Filocalia, vol. X, Cuvântul 25).
4. Cum poate cineva să sporească în rugăciunea cea duhovnicească?
La aceasta răspundem că fiecare creștin și monah poate să ajungă pe cele mai înalte trepte ale rugăciunii dacă se va sili în toată vremea a se ruga, căci dascălul cel mai mare care învață și ajută pe om să sporească în rugăciune este însăși osteneala rugăciunii. Acest adevăr îl arată Sfântul Macarie cel Mare care zice: „Vrei să dobândești rugăciunea. Ostenește-te în rugăciune, că Dumnezeu, văzând cu câtă osteneală o cauți, îți va dărui-o ție” (Sbornicul, vol. I).
5. Ce este rugăciunea minții și ce este rugăciunea inimii?
Rugăciunea minții este rugăciunea cugetării, când mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rostește în întregimea ei fără risipire. În vremea acestei rugăciuni, mintea se topește, se unește laolaltă cu cuvintele scrise și le rostește ca și cum le-ar fi cugetat ea însăși.
Rugăciunea inimii este rugăciunea simțirii, când prin luarea aminte inima se încălzește și, ceea ce în rugăciunea minții era gând, acum de la gând ajunge la simțire. Însă aici simțirea este ca nevoie și cerință duhovnicească. Cine a ajuns la simțire, acela se roagă fără cuvinte, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii în rugăciune. Pe această treaptă citirea poate să înceteze, precum și stăruința gândului, dar să se păstreze petrecerea în această simțire cu semnele proprii ale rugăciunii. Așadar, din cele spuse până aici, trebuie să ținem minte că „înțelegerea și simțirea sunt puterile rugăciunii” după Sfântul Teofan Zăvorâtul.
6. Prin ce se deosebesc aceste două rugăciuni una de alta și care este semnul că a dobândit cineva rugăciunea cea curată a inimii?
Deosebirea rugăciunii minții de a inimii constă în aceasta, că cel ce se roagă cu mintea petrece în cap, iar cel ce se roagă cu inima petrece în inimă, adică se pogoară cu mintea în inimă. Căci numai atunci când mintea se va uni cu inima ne putem aștepta la o sporire în aducerea aminte de Dumnezeu și la simțirea lui Dumnezeu, după același Sfânt Teofan Zăvorâtul.
7. În ce constă unirea minții cu a inimii?
Unirea minții cu a inimii constă în unirea gândurilor celor duhovnicești ale minții cu simțirile duhovnicești ale inimii (Ibidem).
8. Care sunt roadele rugăciunii lui Iisus?
Primul rod al rugăciunii lui Iisus este înstrăinarea gândurilor minții de la lucrurile cele frumoase ale lumii, după Sfântul Diadoh care zice: „Cela ce intră de-a pururi în inima sa, se înstrăinează de toate cele frumoase ale vieții ” (Filocalia, vol. I, pag. 36l). Al doilea rod al rugăciunii lui Iisus este „vedera grozăviei celei ticăloase a sufletului cu care s-a întinat prin simțiri și prin gânduri rele”. Prin această vedere câștigă omul smerenie, plâns, lacrimi, după mărturia Sfântului Grigorie Palama.
Al treilea rod al rugăciunii celei gândite a inimii este ca prin întoarcerea minții în inima, atât mintea cît și inima omului se fac ca o oglindă curată în care nevoitorul își cunoaște mișcările cele viclene ale gândurilor sale, și așa cheamă pe Iisus spre ajutor (Filocalia, vol. IX, Cuvântul 28). Al patrulea rod al rugăciunii celei gânditoare a inimii este curățirea firii, precum și lucrarea pentru curățirea firii, dată mai presus de fire de dumnezeiescul dar al Prea Sfântului Duh.
Al cincilea rod al rugăciunii inimii este că, intrând mintea în inimă ca să vorbească acolo cu Cuvântul cel înăuntru așezat, nu rămâne fără de mare bucurie și veselie duhovnicească, după cum despre aceasta arată Iosif Vrinie și Nichita Monahul cel din singurătate. Al șaselea rod al rugăciunii celei duhovnicești este că prin această rugăciune se află darul lui Dumnezeu cel ascuns în inimă. Al șaptelea rod al rugăciunii lui Iisus este că prin pomenirea cea necurmată a numelui lui Iisus, se naște în suflet dragostea cea către Hristos (A se vedea Paza celor cinci simțiri, de Sfântul Nicodim Aghioritul).
Alte roade ale rugăciunii celei gândite sunt și acestea: adunarea cugetelor, evlavia, smerenia, luarea aminte de sine, umilința, frica de Dumnezeu, pomenirea morții, liniștea inimii despre gânduri, concentrarea atenției în inima și căldura cea duhovnicească (A se vedea pe larg în Sbornicul vol. I).
9. Care este deosebirea între rugăciunea minții și lucrarea minții?
Rugăciunea minții se face atunci când cineva, întărindu-se cu atenția în inimă, înalță de acolo rugăciune către Dumnezeu. Iar lucrarea minții este atunci când, cineva stând cu luare aminte și cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă, taie orice alt gând care încearcă să pătrundă în inimă (Ibidem).
10. Este și o altă rugăciune către Dumnezeu care se îndeplinește prin lucrarea faptelor bune?
Da, este. Acest lucru ni-l arată Sfântul Pavel când zice: „Orice săvârșiți cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus Hristos să le faceți” (Coloseni 3, 17). Deci, cine face orice lucru bun spre slava lui Dumnezeu, sau vorbește cele spre folosul altora pentru Dumnezeu și spre slava Lui, unul ca acela are rugăciune prin fapte. De aceea și Sfântul Teodor Studitul, sfătuind pe ucenicii săi, le spunea că „cel ce face fapte bune și ascultare cu smerenie și fără de cârtire, liturghie și preoție săvârșește” (Cuvântul 4, Despre dragostea în Hristos și despre sârguința la cântările și slujbele bisericești, ed. 1940, pag. 59-65). (Părintele Cleopa)