Ca membri ai UE, suntem obligați să punem în practică deciziile asumate de alianță și să luăm în considerare recomandările sale. Aceste modalități juridice de punere în practică a politicii economico-sociale a Uniunii sunt rezultatul negocierilor între state (dar și formațiunile politice prezente în Parlamentul European au un cuvânt de spus) și sunt menite a adapta realitățile momentului cu necesitățile statelor membre. Cu alte cuvinte, sunt legile UE și au, conform Constituției României, o „forță” superioară actelor normative (legi, hotărâri) naționale. Rezultă că influența lor este maximă în toate cele 26 de state membre UE și este bine astfel, pentru că oferă suportul legislativ al funcționării alianței în mod democratic.
În ce privește poziția cetățenilor români (aproape toți) legată de sistemul legislativ al UE, observăm o „cunoaștere” perfectă a acestuia, deși peste 99% nu le-au citit măcar. Părerea, întotdeauna fermă, este rezultatul „consultării” rețelelor sociale, a dezbaterilor la „una mică” și audierii de lideri vocali și „excentrici”. Și față de legislația națională convingerile sunt la fel. Deși nu au citit nici măcar legea supremă în stat, Constituția României! În mare, asistăm la două forme de atitudine total opuse și la fel de neargumentate, pentru că lipsesc total cunoștințele despre subiect. Dar românii se bazează pe simțuri, nu pe texte! Sunt cei care apreciază rezultatele deciziilor UE prin prisma rezultatelor (dezvoltarea țării, libertatea de mișcare, venituri superioare, integrare reală în Europa etc.) și cei care refuză toate obligațiile generate de apartenență la alianță și legislația comună, atentate la suveranitate, pierderea identității culturale sau rezultatul unor „negocieri în genunchi”. Între cele două extreme nu există o poziție de centru.
Personal, caut să prezint o realitate românească, dar nu pot să fiu obiectiv, din simplul motiv că de prea multe ori mi-am prezentat opinia favorabilă UE și aderării României la această alianță (ca și la NATO) cu toată birocrația stufoasă, lentoarea în luarea de poziții și (în special) veto-ul pe care fiecare are dreptul de depunere. Un fel de dictatură a minorităților. Are multe hibe democrația, dar nu s-a inventat ceva mai bun în domeniu. Nu vreau să mă erijez în cel mai de „centru” în această dispută (nici nu sunt), dar consider că trebuie să avem o contribuție mult mai mare la elaborarea deciziilor și recomandărilor. Suferim ca națiune pentru că nu știm (nu vrem, nu putem, nu avem resurse umane etc.) să ne exprimăm pozițiile argumentat și decent. Doar poziția de „ghiocel” sau urlete de protest primitive și jenante. Nu cred că putem doar atât.
Rezultă imperios necesară prezența în forurile UE de reprezentanți calificați în legislația internațională și europeană, în modul de funcționare a instituțiilor UE cunoscători de limbi străine și posesori ai unor diplome de prestigiu care să le confere un plus de prestanță în relațiile interstatale sau interumane. Un lucru este evitat de politicienii români, respectiv „uită” că negocierile bune și în folosul național au un efect deosebit pe plan economic și social pentru țară. Nu vor să abordeze subiectul pentru că ar fi nevoit să selecteze specialiști pentru instituțiile europene și „nepoatele” ar rămâne „acasă” (scandal în familie!).
Viitorul în UE și respectarea deciziilor sale sunt clar pozitive și avantajoase pentru România. Mai ales în condiții de pace și siguranță. Pentru mine, o viitoare construcție gen Statele Unite ale Europei este cel mai bun lucru care se poate întâmpla. Iar poziția față de legislația europeană trebuie să fie: „respectăm deciziile, colaborăm la întocmirea lor și negociem interesele” în permanență!
