Cum ți-e rugăciunea așa ți-e și sufletul…

Biserica nu ne cere o singură metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o rugăciune vie, o angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în această lume. De aceea este foarte important să-și găsească omul și munca pe care o face, ca munca pe care o poate binecuvânta Dumnezeu și pe care o binecuvintează Dumnezeu.
– Rugăciunea este oglinda sufletului
E foarte important cuvântul acesta: „Rugăciunea este oglinda sufletului”. L-am putea lua ca o lozincă sau ca un principiu. Cel care se roagă își manifestă sufletul în rugăciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în raport cu binele lui, cu nădejdea pe care o are, pentru că rugăciunea, zice undeva în Scara Sfântul Ioan Scărarul, este „arătarea nădejdii și secure împotriva deznădejdii”. Cum ți-e rugăciunea așa ți-e și sufletul.
În Scara Sfântului Ioan Scărarul, despre rugăciune se spune că este Judecată și judecătorie și scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare”. Deci, ce-i rugăciunea? Judecată, judecătorie și scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai ales la rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu.
– Rugăciunea e răscolitoare și de bune și de rele
Cine nu are inima curată acela proiectează din necurăția lui asupra Mântuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necurații. Mărturisesc mulți dintre credincioșii noștri ca la rugăciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, și ca în rugăciunile pe care le fac nu se întâlnesc cu Domnul Hristos, ci se întâlnesc cu propriile lor necurății. De ce se întâmplă așa ceva? Pentru că rugăciunea este oglinda sufletului, rugăciunea este măsura la care se găsește sufletul.
Rugăciunea înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce conștiința legăturii cu Dumnezeu, ne aduce întâlnirea cu noi înșine, ne descoperă pe noi înșine nouă înșine. Și cum ne descoperă? Răscolește adâncurile sufletului nostru.
Poate știți că părinții cei duhovnicești spun că „rugăciunea este oglinda sufletului”. Ce înseamnă asta? Că în cadrul rugăciunii și în acțiunea de a ne ruga ne cunoaștem măsura la care suntem. Și să știți că măsurile mele au fost scăzute tare. M-am întâlnit cu furtuni de gând. Și zicând eu „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” am simțit niște răscoliri de gând. Mă gândeam că toată lumea le are dar nu le spune. Nu m-am consultat cu nimenea, că nici nu știam că trebuie, nici nu știam să mă consult, au mers așa lucrurile de la sine. Și a fost bine că n-am pus niciodată răscolirile de gând în legătură cu rugăciunea, că poate aș fi renunțat la rugăciune. N-am renunțat, și a fost bine că n-am renunțat.
Asta a fost, să zicem, cunoașterea de sine prin rugăciune. Mi-am dat seama de înclinările negative, mi-am dat seama de agoniselile negative, pentru că să știți că la încărcătura negativă cu care venim în lumea aceasta se adaugă și negativele pe care le acumulăm, în sensul că băgăm în noi fel de fel de impresii, fel de fel de informații, fel de fel de lucruri cu care nu ne putem prezenta oriunde și oricând, și aceasta și întâmplător și de multe ori și voit. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ți vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existență, important este să vrei să nu îl ai. Și atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înșine să ne facem rânduiala, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Și cerem ajutorul Mântuitorului: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.