Cu timpul care trece, m-am învățat și eu să privesc mai filozofic toate cele care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții. Mă uit așadar cu un aer firesc la buclele care se închid și constat cum erori mai mari și mai mici, comise de mine cândva, mă pedepsesc obligatoriu, în momente când aproape sunt date uitării. Normal ar fi ca și faptele bune să-mi fie răsplătite la fel, dar aici se vede că legea acțiunii și reacțiunii mai trebuie dată cu unguent.
O să și exemplific, pornind de la ceea ce am găsit deunăzi, pe când scotoceam prin dosarele cu pamflete și tablete mai vechi, semnate de mine în presă. Unul dintre textele pe care le-am scris cu aproape un deceniu în urmă, intitulat „Obsedați de doctorate”, lua în răspăr goana națională după aurul, deseori fals, al celui mai înalt titlu academic. Și ziceam acolo, folosind acele răutăți mici prin care se descarcă răutățile mari, că „se manifestă un veritabil mâncărici național, o eczemă care se ia fără atingere, rezultatul fiind că avem mai mulți obsedați de doctorate decât obsedați de sex. Oameni care abia-abia au urcat, cu micii lor boi intelectuali, dealul unui biet liceu la seral azi își pregătesc, în deplină spumegare cerebrală, doctorate sforăitoare”.
Departe de a da semne de oprire, răutatea mea îmbrăca în continuare straiul dureros al ironiei, luându-l în tărbacă pe maestrul Patapievici, unul dintre sex-simbolurile culturii românești actuale: „Acum trei-patru zile, în piață, o țărancă de vârstă medie mi-a lăsat cu niște bănuți mai ieftin kilu’ de varză și legătura de leuștean, doar pentru că am ajutat-o să-și completeze bibliografia pentru al doilea referat al tezei sale de doctorat, intitulată ‹Influența operei lui Patapievici în cultivarea legumelor de seră și în creșterea păsăretului de curte›. Era o țărancă deosebită, cu multe riduri respectabile pe frunte, iar la urmă mi-a lăsat și gogoșarii cu discount. Așa, ca între intelectuali.”
În toată această pornire nedreaptă, găseam totuși un dram de înțelegere față de unii dintre vânătorii de doctorate. „Bineînțeles, sub wații doctoratelor se prăjesc și doctoranzi de nevoie, care nu-și pot asigura propășirea universitară fără acest titlu, alături de aceia care, până la criză, jinduiau la tradiționalele 15 procente, primite în plus la leafă.”
Parcă regretând acest moment mai duios, încheiam în forță: „Snobismul doctoratelor, endorfinele doctoratelor! Oameni care-și vor scrie pe pietroaiele funerare: ‹aici zace robul și doctorul lui Dumnezeu, X›”.
Nasoală morală mai are și textul meu de azi. Când, câțiva ani mai târziu, m-am înscris și eu la doctorat – atras probabil de snobism, că nici un folos nu-mi putea aduce – am trudit ca un rob la cercetarea științifică, anterioară redactării tezei. Mai mult, de două ori mi-a dat cu flit comisia de examinare, din pricina greșelilor impardonabile pe care le comisesem.
