Cum te numești creștin dacă nu ai conștiință euharistică?

Zilele trecute, un preot de parohie mi-a relatat un fapt care m-a mâhnit profund. Sfinția sa se afla într-un pelerinaj prin țară cu credincioșii, care includea și participarea la Sfânta Liturghie la o mănăstire de maici. Ajunși acolo înainte de a începe dumnezeiasca slujbă, părintele întreabă dacă se pot împărtăși cei pe care i-a spovedit acasă, cărora le-a dat dezlegare și care s-au pregătit cum se cuvine pentru un astfel de moment. Răspunsul ieromonahului care slujea atunci Sfânta Liturghie a fost că preotul se poate împărtăși, dar nu și credincioșii, deoarece nu s-au spovedit la el. Nu este prima dată când aud că sunt biserici în care sunt opriți de la a se împărtăși credincioșii, pe motiv că nu s-au spovedit la cei ce slujesc în acel moment Sfânta Liturghie – „nu vă cunosc, nu v-ați spovedit la mine, deci nu vă pot împărtăși” (sic!). Ce temei are această „regulă” atât de răspândită azi în Ortodoxia românească, aceea de a nu-i împărtăși decât pe cei pe care-i cunoști din scaunul de spovedanie? Atât de departe s-a mers cu această cerbicie în a „păzi” Sfântul Potir încât nici chiar cuvântul unui alt duhovnic, care poate dovedi că are preoție lucrătoare, nu e de ajuns pentru a cumineca pe cineva cu Sfintele Taine?
Întâmplarea de mai sus are și un final plin de tâlc. Preotul a preferat să stea la Sfânta Liturghie alături de ucenici, în naos. I s-a părut nedrept ca dânsul să se împărtășească în timp ce ucenicii săi, cu nimic mai prejos ca pregătire sau ca viață duhovnicească, să primească doar anafură. Nu știu cum aș fi procedat eu într-o astfel de situație, dar înclin să cred că decizia acestui preot a fost în duhul lui Moise care, atunci când evreii au greșit înaintea Domnului Dumnezeu făcându-și idol un vițel de aur, a mijlocit pentru acest popor să fie iertat, adăugând: „iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!”(Ieșirea 32, 32). Cu alte cuvinte, orice păstor rămâne, din dragoste părintească, alături de turma sa. Cum spunea, recent, un ierarh la o hirotonie întru preot la care am participat: „Un preot nu poate intra singur în Rai. Ori nu intră deloc, ori intră împreună cu măcar o parte dintre cei care i-au fost încredințați spre a-i călăuzi la limanul mântuirii”.
Se vorbește în Biserică tot mai insistent, în aceste vremuri în care se vădesc multe lipsuri de ordin moral și nu numai, despre necesitatea unei înnoiri a vieții duhovnicești a credincioșilor și a slujitorilor altarelor. Or, aceasta presupune „înnoirea minții”, proces cu neputință de înțeles fără a avea cineva mai înainte conștiința că „noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (v. Romani 12, 2-5). Adică e nevoie de conștiință euharistică. „Biserica a fost întemeiată în această lume pentru celebrarea Euharistiei, pentru mântuirea omului prin restaurarea ființei sale euharistice. Sfânta Euharistie nu este posibilă în lipsa Bisericii, adică fără o comunitate care să-i cunoască caracterul și vocația unică, dragoste, adevăr, credință și misiune – toate acestea desăvârșite în Sfânta Euharistie; mai precis, să fie Trupul lui Hristos” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 75).
Slăbirea conștiinței euharistice s-a produs treptat, după domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare, când a crescut foarte repede numărul creștinilor – dar în detrimentul calității vieții duhovnicești din comunități. Efectele acestei schimbări de paradigmă au fost multiple. Spre exemplu, teologul sârb Nenad S. Miloșevici analizează, într-o lucrare de doctorat coordonată de „remarcabilul liturgist din Tesalonic care a fost profesorul Ioannis Foundoulis”, modul în care este astăzi văzută Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie: „În secolele de declin teologic din urmă, dumnezeiasca Euharistie a fost privită drept «una dintre cele șapte taine» (…). În epoca actuală însă, în care se simte înviorarea teologiei patristice, se accentuează tot mai mult faptul că dumnezeiasca Euharistie este Taina prin excelență a Bisericii, că ea constituie centrul întregii vieți creștine și că toate Tainele trebuie celebrate legate cu ea” (Nenad S. Miloșevici, „Dumnezeiasca Liturghie – centrul cultului în Ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu dumnezeiasca Euharistie”, Deisis, Sibiu, 2012, p. 215). Pentru a întări caracterul comunitar al slujbelor și, mai ales, pentru a îndemna pe credincioși să aibă mai multă râvnă pentru Sfintele Taine, în Ortodoxie grecii oficiază slujba Cununiei și încadrată în timpul Sfintei Liturghii (conform „Arhieraticonului”publicat la Atena în 1994), iar rușii au tipărit, în 2002, o Liturghie baptismală – în care botezul se săvârșește în cadrul Sfintei Liturghii, precum era rânduiala în primele 15 veacuri de creștinism.
Nu cred că înnoirea vieții duhovnicești va fi posibilă, dacă vom continua să-i îndemnăm pe credincioși să se spovedească doar în cele patru mai posturi de peste an. Dimpotrivă, treptat, nici în aceste perioade nu-i vom mai întâlni la scaunul de spovedanie. Măcar pe cei care au râvnă și bunăvoință să stăruim a-i învăța ce să facă, spre a se apropia de Sfânta Împărtășanie cu regularitate. Cei care se împărtășesc o dată pe an sau chiar sunt opriți de la cuminecare pe ani de zile ajung adesea să-și închipuie că aceasta este starea firească în Biserică. Slăbirea conștiinței euharistice se reflectă în lipsă de pocăință, în slăbirea comuniunii în parohii, în răcirea dragostei și în fapte nedemne de numele de creștin. Până nu vor înțelege că scopul principal al participării la Sfânta Liturghie este cuminecarea cu Sfintele Taine și că aici este Izvorul vieții noastre mereu înnoite în Domnul, credincioșii vor fi ispitiți a cădea în formalism și vor fi lesne tributari unei mentalități de tip magic. A spune că poți fi creștin dreptmăritor, dar a nu avea conștiință euharistică este ca și cum ai spune că poți fi om rațional, fără a folosi cuvântul în comunicarea cu ceilalți sau în dialogul interior.
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)