Cum și de ce a murit Preda?

Se poate vorbi despre o adevărată presiune agresivă a trecutului, care n-are „stare” și pretinde imperios, de regulă motivat, reincluderea în agenda cotidiană a unor teme considerate făr-de pricină, dacă nu chiar delictuos, împinse în uitare. Niciodată nu-i prea târziu să afli adevărul adevărat, numai că, prea ades, n-ai parte taman de revelația gălăgios anunțată în titlu. În revista „Convorbiri literare” (nr. 6/2018), Maria Sipoș, intervievată de George Motroc, anunță „redeschiderea dosarului Marin Preda”: în sfârșit, „Adevărul despre cum a murit Marin Preda se poate afla”.
Pe coperta a IV-a a noii ediții (prima a apărut în urmă cu 19 ani), președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, observă cu îndreptățire că „D-na Sipoș are prudența să nu răspundă tranșant, deși d-sa a pus cap la cap cele mai numeroase și utile informații legate de moartea scriitorului.” Din păcate, autoarea nu numai că nu răspunde tranșant, dar nu răspunde în nici un fel la întrebarea „cine și de ce l-a ucis pe Marin Preda” – pur și simplu nu înțelegi de ce-o mai pune! De apreciat că se străduie să discrediteze diverse zvonuri și ipoteze născute din setea obsesivă de senzațional în virtutea căreia și decesul altor figuri celebre din breasla scriitorilor (Eminescu, Sadoveanu, Labiș ș.a.) a fost pus sub semnul suspiciunii de asasinat. N-am găsit, deocamdată, această a doua ediție (am parcurs-o însă cu legitimă curiozitate, urmată de reală dezamăgire, pe prima), dar îmi place să cred că aduce un plus de informații obținute prin utilizarea și altor surse documentare în afara Dosarului 1595/1980 pe care autoarea, în repetate rânduri, susține că „l-a descoperit” (de parc-ar fi vorba despre manuscrisele de la Marea Moartă!) în Arhiva Tribunalului Municipiului București. De descoperit se descoperă ceea ce-i ascuns, iar arhiva judecătorească, acum și digitalizată, nu ascunde, ci păstrează. Faptul că nimeni altcineva n-a solicitat până acum accesul la respectivul dosar e una; consultarea lui la cerere e alta, și nu văd de ce s-ar constitui într-un act de vitejie un astfel de episod comun și banal al cercetării arhivistice.
Respectivul Dosar nu dovedește, și nici sugerează, vreun mobil, vreo (altă) modalitate de producere a decesului, darămite vreun infractor suspect. Și dacă autoarea se ferește să emită ipoteze acuzatoare, o face cel care-i adresează întrebările, vorbind despre „mâna lungă și răzbunătoare a sistemului opresiv”. Multe se pot spune despre „sistemul opresiv”, numai că Marin Preda nu s-a numărat printre incomozii care să merite și să justifice suprimarea violentă, de foarte incomodă și dăunătoare rezonanță internă și internațională. N-ar trebui uitat (și, până acum, n-am văzut nicăieri menționat amănuntul!) că Preda a fost deputat în Marea Adunare Națională. Dincolo de solidul și unanim apreciatul prestigiu scriitoricesc, era directorul Editurii Uniunii Scriitorilor și vicepreședintele Breslei, un nume deosebit de prețuit inclusiv de vârfurile „sistemului opresiv”, mai ales după publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Insidios, tot cel ce intervievează amintește de „Volga care urmărea familia” Preda. Ca să ce? Naivitate: nu cu Volga, limuzina ștabilor, se efectuau filajele, ci cu mașini cât mai „populare” și mai puțin bătătoare la ochi… iar faptul că scriitorul avea obsesia păstrării manuscriselor la adăpost în celebra-i valiză nu probează nicicum că-și simțea viața primejduită, după cum grija cu care și-a trimis manuscrisele la Vatican nu ni-l arată numaidecât pe Camil Petrescu preocupat de amenințări asasine!
Rămâne cea de a doua pistă – mult mai puțin spectaculoasă și deloc productivă în planul senzaționalului morbid: vinovăția amicilor care „îl încurajau să bea”. D-na Sipoș ripostează cu bun-simț: „Hai să fim serioși, Marin Preda nu era personalitatea pe care s-o încurajeze cineva să bea ceva sau nu mai bea…” Dar tot ea consideră că Dosarul a fost falsificat și-i „imensă mârșăvie” constatarea legiștilor „că ar fi murit înecat de propria-i vomă”. Cum altfel? Nu ni se spune. Sigur, cele întâmplate la Mogoșoaia sună urât și total dizgrațios, numai că viața, sau, mai bine zis, moartea, în arbitrariul ei absurd, nu ține seama de rang și faimă atunci când decide modalitatea în care părăsim lumea lumilor noastre. Nu-i deloc obligatoriu ca eroii noștri să se stingă precum Ștefan cel Mare în acompaniament de tunete și fulgere, nici ca-n „Zboară cocorii”, sub rotirea dansului tutelar al coroanelor de arbori înfrățiți.
Mă număr printre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe „Moromete”, drept pentru care pot aprecia că a avut parte de o moarte urâtă, dar, din nefericire, plauzibilă. În pofida titlului acroșant, cartea, practic și concret, nu comunică nimic. Evident, mă refer la ediția I. Dacă și a doua este identic concepută și nu vine cu elemente noi, atunci îmi pare rău, dar truda e-n gol.