Ctitorul este întemeietorul unui așezământ religios. El poate fi singur sau asociat cu familia, cu alți donatori și membri ai comunității religioase respective. Ctitorul este cel care reușește să susțină și să realizeze construcția unui lăcaș de cult care rămâne în folosul unei comunități creștine, și nu al său personal. Devin ctitori și cei care au contribuit substanțial când s-a pus problema unei consolidări sau renovări esențiale.
De foarte multe ori se cunosc numele ctitorilor respectivi; dar iarăși, de multe ori, nu se cunosc ctitorii unor biserici. De ce? Fie au vrut să fie neștiuți; fie nu au mai fost pomeniți și astfel au fost șterși din memoria comunității; fie pomelnicul cu numele lor a fost pierdut, ori este incomplet.
Însă datoria unei comunități creștine vii este și aceea de a pomeni și a se ruga pentru ctitorii cunoscuți și necunoscuți, din toate timpurile existenței bisericii.
La ce slujbe ne putem aminti și ruga pentru ctitori? În primul rând, în cadrul Sfintei Liturghii. Cea mai de folos pomenire este aceea pe care preotul o săvârșește în taină, în timpul Proscomidiei; moment în care rugându-se scoate miridele din prescură rostind și numele fiecăruia. La momentul prefacerii pâinii și a vinului în Însuși Trupul și Sângele Domnului, aceste miride pentru ctitori participă la sfințenie în imediata lor vecinătate cu Hristos euharistic pe sfântul disc și apoi în potir.
Mai există o ectenie specială pentru cei adormiți după citirea Sfintei Evanghelii, extrasă din slujba de înmormântare, dar desprinsă de aceasta, în care pot fi pomeniți ctitorii.
La ectenia întreită, există următoarea rugăciune a comunității rostită prin preot: „Încă ne rugăm pentru fericiții și pururea pomeniții ctitori ai sfânt locașului acestuia…”; sau pomenirea acestora din timpul Vohodului Mare cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii.
Iată că Biserica întotdeauna aduce pentru ctitori rugăciune în sfintele slujbe, dar în același timp impune și amintirea cu cinste a acestora înaintea credincioșilor.
O altă slujbă pentru ctitori este cea a Parastasului; care se face de obicei la prăznuirea hramului, constituind ca o regulă nescrisă, dar care se înscrie ca gest obligatoriu pus în practică la majoritatea parohiilor. Pomenirea ctitorilor poate fi legată nu numai de hram, ci și cu alt prilej de sărbătoare din cadrul comunității, fie la ceas aniversar.
De altfel, credincioșii pot săvârși rugăciuni personale și pentru ctitori, pentru că datorită acestora au un sfânt lăcaș în care se pot ruga la fiecare sărbătoare și duminica.
(pr. Răzvan George Topală)
